Când și unde poate fi mai strălucitoare Iubirea decât în vederea celui ce nicicând nu a văzut. Tot ceea ce pentru cei ce văd pare obișnuit sau chiar banal, pentru un orb din naștere, care primește vedere devine plin de uimire și de strălucire înțelegătoare. Este, fără îndoială, deschiderea Raiului aici și acum. Pentru unul ca acesta Învierea trece din sentiment și intuiție în cea mai directă întrupare. Pentru un fost orb din naștere toată lumea pe care începe să o cunoască prin vedere poartă haina Învierii. Nimic de prisos, nimic neînsemnat, nimic la întâmplare, ci toate și totul plin de lumina strălucitoare a Învierii. Un orb adus la vedere este o înviere din întunericul anost, cel puțin la fel de prețioasă ca învierea din bezna morții. 

În contrast cu orbul care-și capătă vederea este văzătorul orb, cel care vede lumina în afară, dar înlăuntru petrece în întuneric adânc. Sunt toți cei care și-au făcut din blocajele minții, din formalism și din lene, motiv de invidie și contraziceri permanente. Pentru aceștia ochiul minții și Vederea Adevărului rămân un tip de orbire de care nici chiar Dumnezeu nu se poate atinge. Pentru orbul văzător însă, totul devine minune. Cuprins de întuneric dinafară, primind vederea se umple de uimire și bucurie lăuntrică. Pentru el Iubirea devine un curcubeu de stări răscolitoare care-i animă clipele vieții. Mai mult decât orbii văzători se bucură de Iubirea strălucitoare convertiții la Evanghelia Lui Iisus Hristos. Pentru ei bezna necunoașterii devine Vedere supra luminoasă, care face ca totul în viață să fie învăluit de Taină. Fără ei Evanghelia ar rămâne fie o Lege intransigentă și nefrecventabilă, fie o poveste idilică și perimată. Pentru convertiții din Iubirea răstignită a lui Hristos, Iubirea în Adevăr și Adevărul în Iubire este soarele de noapte și de zi, pentru care nimic mai important în viață nu există.

Suntem spre finalul celor patruzeci de zile ale Praznicului Învierii. Miercuri se face acolada Învierii și intrăm în stadiul ultim al ei, care este Înălțarea, și prin ea ajungem la Praznicul Venirii Duhului Sfânt, cel mai mare Dar al Învierii. Cincizecimea nu este altceva decât readucerea Învierii pe pământ și permanentizarea ei în/ între oameni prin cei care învață să se împărtășească de Duhul, precum zice Scriptura. Ne întrebăm retoric, cele patruzeci de zile, ca patruzeci de trepte de împrietenire cu Hristos Cel Înviat în puterea Duhului Sfânt și dragostea Tatălui, au fost ele trepte de școlire în Laboratorul Învierii sau au fost zile de ratare din cauza agendelor tot mai încărcate cu preocupări care ne sabotează viața?

Învierea, ca orice Dar trimis de la Dumnezeu, prin care El Însuși se oferă, trebuie primită și pus în lucrare. Însă dacă învierea nu este primită și nu este valorificată, ne jucăm cu Focul. Și în loc să fie binecuvântare de la Dumnezeu se transformă în judecata și blestemul nostru.

Evanghelia din această duminică, un episod uimitor și plin de înțelesuri, ne arată tocmai acest lucru: cum se poate trece pe lângă Iisus Hristos, care, la final de Sărbătoare a Corturilor, declară: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Cu toate descoperirile Sale, Iisus este respins de iudei și pe când pleca de la Templu, în drum, dă de un orb fără nume, aflat în dificultate, prilej în care se ivește un dialog teologic între Hristos și ucenicii Lui. Iisus este întrebat de ucenici despre cauza orbirii lui: „Cine a păcătuit El sau părinții lui?” (Ioan 9, 2). Ucenicii dau dovadă că și-au însușit de la Hristos lecția legăturii directe dintre păcat și boală/ infirmitate. Însă, nu-i de ajuns să știi lecția, dacă nu ai și înțelesurile, care dau acces la vederea și discernerea Realității. De aceea, Iisus retează din față acest tip de preocupare teologică și trimite la o altă vedere a lucrurilor: toate se întâmplă în lume din voia, grija și sub controlul lui Dumnezeu: „Nici El nu a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Adică, toată existența vine de la El și este dependentă de El. Iar atunci când se pare că în lume sunt lucruri ce contrastează cu iubirea Lui (boală, moarte, suferință etc.), motiv pentru care Dumnezeu poate fi contrazis, judecat sau luat la întrebări, Iisus le arată că toate câte se întâmplă stau sub pronia Lui și toate pot fi întoarse spre Slava Lui sau spre blestemul nostru. Și face o demonstrație concretă cu orbul din naștere, prin gesturi surprinzătoare, profund teologice și profetice. Merge în fața orbului, scuipă, face lut pe care-l întinde pe ochii orbului și îl trimite la bazinul din sudul Templului, la Siloam, să se spele (Ioan 9, 7). Acest bazin este în extrema opusă a bazinului Vitezda din nordul Templului. În ambele Hristos face două semne. La Vitezda cu un paralitic, care risipește Darul făcându-se trădător de Dumnezeu și, la Siloam cu acest orb, care știe să primească și să înmulțească Darul, devenind ucenic înflăcărat al lui Hristos.

Când ia tina/ lutul și-l pune pe ochii orbului, Iisus repetă gesturile lui Dumnezeu făcute la începutul lumii, atunci când l-a creat pe om. Prin gesturile făcute cu orbul, Hristos arată că are putere să recreeze, să rezidească tot ceea s-a denaturat. Scuipatul amestecat cu pământ sugerează aburul și suflarea de viață a lui Dumnezeu care a suflat peste statuia modelată din pământ la facerea lui Adam și care s-a făcut pe loc făptură vie (Facere 2, 7). În primă fază, Iisus reface țesuturile ochilor orbului, care deocamdată nu văd. Unsul lui Dumnezeu unge ochii orbului și Trimisul Tatălui trimite pe orb la apa Siloamului, gesturi și cuvinte în care orice evreu putea înțelege că în mijlocul lor se află Însuși Dumnezeu. De aceea, numai după ce se spală în apa Trimisului, a Fiului Tatălui trimis în lume, ochii orbului încep să vadă lumina lumii. Doar apa Trimisului și doar lutul din mâna Creatorului devin elemente slujitoare ale sănătății. De fapt, Orbul trece print-un proces de Botez și de Ungere, care aduc refacerea și realcătuirea fizică a sănătății. 

Imediat vin întrebările și anchetele din partea vecinilor, care nedumeriți îl duc pe orbul văzător la farisei. Meșterii anchetelor întâi l-au chestionat pe fostul orb și apoi pe părinții lui, toate cu scopul de a învinui pe Binefăcătorul lui (Ioan 9, 18, 23). Oricum, toate întrebările, prin făcături juridice religioase, ocolesc minunea întrupată în fața lor și urmăresc doar acuza vindecătorului. Asistăm la o urzeală a minciunilor, care organizat complotează împotriva lui Iisus, prin vecini, prin părinți, prin liderii religioși, dintr-un singur motiv: nu pot primi Lumina, în întuneric fiind. Nu pot primi Adevărul, în minciună fiind. Orbul văzător însă se dezlănțuie într-o libertate usturătoare pentru ei astfel încât, prin răspunsurile date, acuzatorii devin acuzați, judecătorii judecați, îndreptățiții se fac vinovați și meșterii la cuvinte încâlcite ajung muți, ca niște pești fără de glas în fața Adevărului debordant. Anchetatorii minciunii sunt luați „peste picior” de puterea Adevărului și strălucirile orbitoare ale Iubirii, care izvorau din orbul văzător, ca dintr-un Siloam nevăzut, făcând-i pe învinuitorii lui văzătorii cei orbi. Eu știu ce voi nu știți: Cine este Omul acesta! Tocmai în aceasta stă minunea Că voi nu-L știți cine și de unde este și totuși El mi-a deschis ochii (Ioan 9, 30). Așadar, voi sunteți în culpă și vinovăție pentru că nu știți și nici nu vreți să știți cine este Omul acesta. Evitând înadins Adevărul, vă dați viclenia pe față și vă faceți apostolii minciunii, de la tatăl vostru diavolul (Ioan 8, 44). Recunoaștem în acest orb un curaj și o demnitate, care, pentru mărturisirea Adevărului plin de strălucirile Iubirii lui Hristos, acceptă excomunicarea din comunitatea religioasă a evreilor, care, pe vremea aceea, era egală cu o condamnare socială la moarte. De dragul lui Iisus orbul văzător primește mai bine excomunicarea decât să se dezică de Binefăcătorul lui.

Ca și la slăbănogul de la Vitezda, Iisus se întâlnește a doua oară cu orbul, nu ca să-l atenționeze să nu mai păcătuiască (Ioan 5, 14), ci ca să-L încredințeze că excomunicarea pentru Dumnezeu este mai valoroasă decât prietenia minciunii sub masca lui Dumnezeu. Orbul are Vederea, dar rămâne singur. Toți se dau deoparte pentru că înfruntă minciuna oficializată și instituționalizată. De aceea Iisus vine la el ca la un prieten, recunoscător că și orbul i-a fost prieten și nu s-a dezis de El în fața acuzelor viclene. În singurătatea orbului cu Adevărul, Iisus vine cu dialogul Iubirii, care face prieteni noi: Crezi tu în Fiul Omului? Cine este Doamne ca să cred în El? Eu sunt Cel pe care poți să-l vezi (Ioan 9, 35). Orbului fizic îi renaște ochiul duhovnicesc din relația cu Prietenul lui, Iisus Hristos, pentru că Acesta l-a întâmpinat cu dragoste de sănătate făcătoare. Este o dublă vindecare. Întâi ochiul fizic și apoi ochiul credinței, care se vindecă numai din iubire copleșitoare, ce se face salvare și Înviere.

Concluzia întregului episod din Evanghelia după Ioan este zguduitoare. Ea vizează deopotrivă pe Iisus, pe orb și pe farisei. Un orb din naștere devine văzător cu Duhul, pe când fariseii se judecă pe ei înșiși, judecându-L pe Iisus. Pe măsură ce Iisus devine lumină pentru orbul care-L primește, direct proporțional devine întuneric pentru fariseii văzători care-L resping. Aceasta arată că Iisus Cel Înviat împarte istoria în două. Nu după voința Sa, ci după alegerea noastră. El este Lumina tuturor, prefăcută în cei care Îl primesc în luminare înțelegătoare, iar în cei care Îl resping în întuneric adânc și de temut. Lecția este clară: Cine nu primește Învierea lui Iisus Hristos, chiar dacă stau înconjurați de toate luminile lumii petrec într-un întuneric înfrigurat.

Și iarăși ne întrebăm retoric: Cine este orbul și de ce Lumina lui Hristos nu schimbă inimile oamenilor? De ce preferăm alte lumini în afară de Lumina Mântuitorului nostru? Cine sunt orbii văzători și cine văzătorii orbi? Se pare că raportul este invers proporțional: Cu cât închidem mai mult ochii la luminile înșelătoare ale veacului nostru, cu atât lumina lui Hristos din inimile noastre se stinge orbecăind pe dinlăuntru. Și cu cât deschidem ochiul credinței spre al primi și înțelege pe Hristos, cu atât vraja seducătoare, din jocurile luminițelor tehnologizate, își pierd puterea ademenitoare. Episodul evanghelic de la Ioan este o provocare, o solicitare și o invitație directă la un răspuns ipostatic.