Sărăcia, adică lipsa de bunuri materiale, este o realitate cotidiană a lumii noastre. Ea e mai frecventă sau mai rară, dar există peste tot. Prezentă in corpore și majoritate în țări din Africa sau Asia, dar persistentă și în țările cele mai bogate, acolo unde e ascunsă cu grijă, marginalizată în ghetouri informale, cosmetizată cu talent sau negată cu desăvârșire chiar atunci când e mai evidentă. Din Kabul până în Bronx, din New Delhi până în Tătărași, sărăcia ca formă de viețuire umană este peste tot.
Ea înseamnă deopotrivă neputință, delăsare, fatalitate, obișnuință, tradiție, moștenire de familie și multe altele.
Sărăcia nu e o virtute și nici măcar un păcat. A fi sărac nu-ți conferă automat mântuirea, cum nici nu te trimite în iadul săracilor. Și aceasta pentru că sărăcia este o valoare mereu comparabilă cu cei din jur, o atitudine reportată mereu la anumite proporții și standarde. Astfel, cel ce are zece capre într-un trib din Amazonia este bogat, pe când în Dubai, sau la Londra bogăția este o realitate greu de atins pentru mulți dintre oamenii acestui pământ.
Eram acum câțiva ani la un Congres creștin la Birmingham când un activist misionar din Bangladesh a demosntrat cu cifre pe ecran în fața a sute de teologi că un copil din Asia consumă de o mie de ori mai puțin din punct de vedere financiar decât un copil din Marea Britanie. Asta nu înseamnă că mănâncă de o mie de ori mai puțin, ci că averea în acea țară este evaluată mult sub realitate și că prețurile în țările dezvoltate au crescut nefiresc într-un cerc vicios încât cu o mie de lire pe lună pot fi crescuți, fie un copil în Anglia, fie o mie de copii în Bangladesh.
Aceasta arată profunda nedreptate a acestei lumi, indolența și cruzimea celor puternici, neputința celor săraci, perfidia sistemului financiar mondial, unde bogații devin tot mai bogați iar săracii tot mai săraci.
Săracul însă este mai aproape de cer pentru că nu are nimic pe pământ, se poate desprinde mai ușor de cele pământești care oricum nu-i aparțin, și poate descoperi valorile cerești ale umanității și puterea omului de-a se înălța prin iubire către Cel ce bogat fiind a sărăcit pentru noi.
De altfel, Însuși Hristos a spus: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde să-și plece capul“. În aceste cuvinte se arată vocația creației de a-și căuta locașul de odihnă. Unii se afundă în pământ, accesează vizuina, preferă întunericul, aleg căldura tenebrelor pământului. Alții caută spre cer, stau în cuiburi, având privirea ațintită către lumină, la cheremul ploii și al viscolului dar feriți de ispitele și primejdiile fiarelor de pe pământ. Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru noi și pentru mântuirea noastră nu are loc de odihnă pe pământ, El care a creat Cerul și Pământul, Cel care ține în mână universul. Aceasta arată vocația omului credincios de a căuta cetatea stătătoare în ceruri, locul de odihnă în rai, cetățenia în Împărăția lui Dumnezeu și averea acolo unde nici molia, nici rugina și nici furii nu pot corupe ceva.
Monahii sunt oamenii care au ales sărăcia de bună voie pentru că au înțeles că orice bun pe acest pământ, deși uneori necesar, te face vulnerabil în fața răului și a morții. Și că omul cel mai fericit pe această lume este nu acela care are cel mai mult, ci care are nevoie de cât mai puțin.
Există bineînțeles și capcane ale sărăciei. Judecata aproapelui, ura, invidia, lenea, bucuria de răul altuia, indolența, nesimțirea, răutatea, furtul, sunt creaturi infernale care se adăpostesc cu ușurință în casa celui sărac, dacă acesta nu e mulțumitor de Dumnezeu.
Așa că acest articol nu este o exortație către sărăcie, ci către o conștiință vie și lucrătoare a omului că nimic nu-i aparține pe acest pământ și că bucuria și pacea nu pot fi cumpărate de nici o avere pe pământ.