«Tatăl nostru, care eşti în ceruri!» Ce privelişte duhovnicească sublimă, emoţionantă ni se arată atunci când aceste cuvinte răsună într-o imensă mulţime de oameni, adunaţi într-o biserică, sau numai în cercul familiei, sau strânşi împreună, elevi sau ostaşi, şi când sunt rostite din suflet, cu adevărat dintr-o inimă şi dintr-un gând! Ce privelişte sublimă când vezi că aceste cuvinte sunt confirmate de însăşi viaţa oamenilor, atunci când împărtăşesc unii faţă de alţii simţăminte de dragoste frăţească, trăind în pace, cei tineri ascultând de cei bătrâni, cei mai slabi la minte de cei mai deştepţi, dându-şi unii altora cele cuvenite, respectându-se reciproc: «În cinste unii altora, dându-şi întietate» (Cf. Romani 12, 10). Ce privelişte, cu adevărat cerească, atunci când o familie numeroasă, avându-i strânşi împreună pe mulţi dintre cei de-un neam, se aşează la masă şi-i vei auzi pe toţi zicând, într-o inimă şi într-un glas: «Tatăl nostru!», mărturisind pe Tatăl ceresc, Cel unul, Împăratul Atotsfânt, cu dorinţa să se facă voia Sa precum în cer, aşa şi pe pământ, mărturisindu-L pe Cel ce pe toţi ne ţine!

(Sfântul de Ioan Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 112)