Mai întâi, timpul lui Petru, pescarul Apostol. Ce știm de la istorici? Se naște în Betsaida (Galileea), cu numele Simon (Simeon). Era pescar și fratele apostolului Andrei (cca. 1 î.Hr.-1 d. Hr). Este chemat de Iisus să-L urmeze; primește numele Petru („piatră”, „stâncă”) ( cca. 27–30 d.Hr.) și Îl mărturisește pe Iisus ca „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16) (30 d.Hr.). Participă la cele mai importante momente ale vieții publice a lui Iisus: Schimbarea la Față, Cina cea de Taină, Patimile (30-33 d.Hr.). Se leapădă de Iisus de trei ori înainte de răstignire, apoi se pocăiește (cca. 30-33 d.Hr). Este martor al Învierii și al arătărilor lui Hristos după Înviere. La Rusalii devine unul dintre conducătorii Bisericii primare din Ierusalim (cca. 33. d.Hr). Predică în Iudeea, Samaria și alte regiuni; săvârșește misiune apostolică (cca. 49-50 d.Hr) și participă la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (cca. 49-50 d.Hr). Tradiția creștină îl plasează în Antiohia și apoi la Roma (cca. 50-60 d.Hr.) Moare martir la Roma, în timpul persecuției împăratului Nero; tradiția spune că a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa (cca. 64-68). Ce înțelegem din viața sa? Că are câteva borne spirituale de reper: Chemarea de către Iisus, mărturisirea credinței în Hristos, lepădarea și pocăința, Predica de la Rusalii, conducerea comunității creștine primare și martiriul de la Roma.

Mai apoi, timpul lui Pavel, fariseul convertit la Evanghelie. Ce știm de la istorici? Că se naște la Tars, în Cilicia (azi în Turcia), cu numele Saul (5-10 d.Hr.), participă la persecutarea creștinilor și aprobă uciderea Sfântului Ștefan (31-35 d.Hr) și trăiește  convertirea pe drumul Damascului; devine urmaș al lui Hristos. (cca. 32-35 d.Hr). Împlinește prima vizită la Ierusalim după convertire; se întâlnește cu Apostolul Petru și Iacov (cca. 36-37) și apoi petrece mai mulți ani la Tars, pregătindu-se pentru lucrarea misionară (cca. 35-43). Propovăduiește în Antiohia împreună cu Barnaba (cca. 43-44) și întreprinde prima călătorie misionară (Cipru, Pisidia, Licaonia, Pamfilia). (cca. 45-49). Participă și el la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (cca. 49-50 d.Hr.) și apoi realizează a doua călătorie misionară în Macedonia, Atena, Corint unde întemeiază comunități creștine importante. (cca. 50-52). A treia călătorie misionară consemnează ca predicator la Efes și în Grecia. E timpul în care scrie mai multe epistole (53-58 d.Hr.). Este arestat și ținut în captivitate la Ierusalim și Cezareea (58-60 d.Hr) și apoi este transportat la Roma ca prizonier (60-61 d.Hr). Primul arest la domiciliu în Roma, loc de unde continuă să predice și să scrie epistole. (61-63 d.Hr.). tradiția creștină consemnează alte posibile ultime călătorii misionare (cca. 63-64 d.Hr.) și apoi a doua captivitate la Roma și martiriul prin decapitare în timpul împăratului Nero (cca. 64-67). Viața lui Pavel poate fi împărțită în patru etape principale: Saul prigonitorul (până la convertire), convertirea pe drumul Damascului, activitatea sa de mare misionar al neamurilor (cele trei călătorii misionare) și întemnițarea și martiriul la Roma. 

Pentru cârcotași trebuie să spun că viețile lor sunt documentate cu lux de documente, argumente și cercetări istorice de primă mână. Că sunt mii de locuri de memorie arheologică în ce-i privește. Și că nu, niciodată nu au avut conștiința că ei ar fi întemeietorii creștinismului. Ori că au avut vreo contribuție fundamentală la vestirea Evangheliei. 

Mărturia lui Petru despre Iisus Hristos este amplă. Să privim împreună către câteva dintre poziționările sale raportat la Mântuitorul. Apostolul Petru Îl definește pe Hristos ca fiind Fiul Dumnezeului Celui viu, Mesia cel promis și Mântuitorul lumii. Declarațiile sale din Evanghelii și din epistolele care îi poartă numele conturează identitatea divină, misiunea și caracterul lui Iisus.

El oferă primele mărturii despre identitatea dumnezeiască a lui Hristos. El îl numește Fiul lui Dumnezeu: în Matei 16:16, Petru rostește celebra afirmație: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu!”. Îi spune  Domn și Dumnezeu: în epistolele sale, Petru folosește termenul de „Domn” pentru Iisus în sensul de Divinitate, plasându-L la același nivel cu Tatăl. Tot el ne spune că Hristos are Cuvintele vieții veșnice: Când alți ucenici Îl părăseau pe Iisus, Petru a declarat (Ioan 6, 68): „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” Teologia din epistolele sale ni-L descoperă pe Iisus Hristos ca Jertfă neprihănită: Petru arată că Hristos a suferit pe nedrept pentru păcatele oamenilor, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să îi aducă la Dumnezeu. El îl numește Mielul fără cusur: Îl descrie pe Hristos ca fiind un miel fără cusur și fără prihană, prin al cărui sânge scump omenirea a fost răscumpărată (1 Petru 1, 19) și tot el vorbește pentru prima dată despre vindecarea prin rănile Mântuitorului – amintește că prin rănile lui Iisus oamenii au fost vindecați de rătăcirea lor spirituală. Petru ni-L prezintă pe Domnul Hristos ca modelul suprem, ca un exemplu de urmat în comportament, răbdare și smerenie. Tot el insistă pe lipsa de păcat a Mântuitorului căci subliniază curăția absolută a lui Hristos, afirmând că „El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2, 22). Petru este cel care, piatră mărturie fiind, numește pe Hristos piatra din capul unghiului, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și prețuită de Dumnezeu pentru temelia Bisericii. În a doua sa epistolă, Petru garantează certitudinea revenirii în slavă a lui Hristos și îi îndeamnă pe credincioși să își dezvolte cunoașterea despre El. Ca să nu mai spun că pe câteva versete ale epistolarului său se fundamentează adevărul Pogorârii la iad a Mântuitorului. 

Nu altfel este mărturia lui Pavel. Ea este este fundamentul teologic prin care se propune teologia Noului Testament neamurilor, bazată pe o transformare radicală de la un prigonitor al Bisericii la cel mai mare misionar al creștinismului. Pavel nu L-a cunoscut pe Iisus în timpul activității Sale pământene, deși sunt voci care afirmă că l-ar fi zărit, ci L-a întâlnit ca Domn înviat și preamărit întru Slavă. Mărturia sa centrală se împarte în câțiva piloni fundamentali, regăsiți în epistolele sale și în cartea Faptele Apostolilor. Nucleul mărturiei sale este propria convertire, pe care o relatează public ori de câte ori își apără credința (de exemplu, în fața regelui Irod Agripa al II-lea). Saul din Tars era un fariseu zelos care persecuta brutal primii creștini. În drum spre Damasc, o lumină puternică din cer l-a orbit, iar Iisus cel înviat i s-a adresat direct. La întrebarea „Cine ești, Doamne?”, răspunsul primit a fost: „Eu sunt Iisus pe care-L prigonești”. Această teofanie i-a demonstrat lui Pavel că Iisus nu este un profet mort, ci Fiul lui Dumnezeu viu. Pentru Sfântul Pavel, învierea fizică a lui Iisus este garanția mântuirii noastre. În Epistola întâia către Corinteni (capitolul 15), el oferă o mărturie riguroasă: Hristos a murit pentru păcatele noastre, conform Scripturilor, a fost îngropat și a înviat a treia zi, S-a arătat lui Chifa (Petru), celor doisprezece apostoli, la peste 500 de frați deodată, iar în cele din urmă, s-a arătat și lui Pavel. Concluzia lui este radicală: „Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră”. Pavel mărturisește clar că Iisus Hristos nu este doar un om deosebit, ci Dumnezeu adevărat. Sursele? Imnul hristologic (Filipeni 2) în care Apostolul Pavel arată că Iisus, având chipul lui Dumnezeu, S-a dezbrăcat de Sine, a luat chip de rob și S-a făcut ascultător până la moartea pe cruce. El este cel care îl arată pe Iisus Hristos drept Mijlocitorul creației (Coloseni 1) și Îl numește „chipul Dumnezeului celui nevăzut” afirmând că prin El și pentru El au fost create toate lucrurile din ceruri și de pe pământ.

Mai mult. Mărturia lui Pavel explică de ce a venit Iisus. Mesajul central al propovăduirii sale arată că mântuirea nu mai vine prin împlinirea Legii lui Moise, ci prin jertfa lui Hristos. Toți oamenii au păcătuit, dar sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul lui Dumnezeu. Crucea, considerată de unii o nebunie sau o pricină de poticnire, este pentru Pavel „puterea lui Dumnezeu”. Sângele lui Hristos a șters datoria păcatului și a împăcat omenirea cu Dumnezeu. Ca și în cazul lui Petru, avem și la Pavel o mărturie pecetluită cu sânge. Pavel a fost bătut, întemnițat și a naufragiat pentru această mărturie (Faptele Apostolilor 22-26). Spre sfârșitul vieții, înaintea martiriului său la Roma, el îi scrie lui Timotei cu o certitudine absolută: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii...”.

Nicio umbră de regret pentru lupta lor. Nu înseamnă că nu le-a fost greu. Ori că, uneori, nu au fost copleșiți de greutate. Dar știau Cine îi așteaptă dincolo de pragul de lumină al vieții. Doi iubitori de Dumnezeu care nu s-au mulțumit să țină numai pentru ei Vestea cea Bună. Ne-au dăruit-o. Luând din viața Mântuitorului puterea de a călca moartea. Le datorăm vederea lui Dumnezeu în slava Învierii. Generație după generație. Fiecare dintre noi în parte. Biserica laolaltă.