Este greu de gândit că omenirea s-ar putea dispensa de instrumentele de măsurare a timpului, de mecanismele de înscriere în realitatea cronologică, în cosmicitate. Reperele temporale funcţionează la nivelul socialului ca nişte cadre de orientare și de proiectare a acțiunilor de tot felul. Evenimentele sunt programate în secvenţe ce survin după o anumită ordine, conform calendarelor pe care ni le însuşim sau ne sunt impuse. Săptămânile, zilele şi orele formează structuri recurente în interiorul devenirii şi devin indispensabile pentru regularizarea raporturilor dintre oameni sau dintre aceştia şi evenimentele naturale. Structura personalităţii noastre se mulează întotdeauna pe o serie de determinări temporale, pe care societatea dată le edifică şi le prescrie. Ne construim o a doua natură prin însuşirea unei ritmicităţi supraindividuale, ce poate deveni uneori opresivă, stânjenitoare.

Inserţia în social presupune să interiorizezi reperele temporale ale grupului din care faci sau doreşti să faci parte. Presiunea temporală este constrângătoare, dar aceasta este unul dintre reperele în concordanţă cu care se organizează personalitatea ta. De altfel, atunci când cadrul temporal nu este trasat (sugerat, precizat, directivat) apare stresul şi dezorientarea. Armonizarea timpurilor individuale generează cooperarea şi eficienţa la nivelul colectivităţii. În acest joc adaptativ mutual, fiecare vine cu dinamismul şi ritmicitatea proprie, negociind, într-un fel, propria dialectică a mişcărilor şi acţiunilor cu ceea ce vine din exterior. A te supune timpului grupului este un ţel care conduce la securizarea relaţiilor. Dincolo de tempoul natural, cu care venim pe lume şi care este extras din ritmul cosmic, ne mai apropiem un tempo – cel impus sau propus de mediul social în care căutăm să fiinţăm.

Socializarea devine atunci şi un proces de coordonare, de intersectare a ritmicităţii individuale cu orariile de tot soiul (educaţionale, profesionale, culturale, turistice etc.), puse la dispoziţie de alţii. Desigur, individul, prin el însuşi, nu vine pe lume cu capacitatea de a sesiza şi semnifica timpul în concreteţea manifestărilor lui. Această conduită este formată pe măsură ce insul îşi însuşeşte schemele culturale pe care le găseşte structurate deja. Copilul va fi familiarizat, în primii ani de viaţă, cu vicisitudinile şi capriciile temporalităţii date. Îşi va forma, astfel, un sistem de autodisciplină conformă acestor instituiri, modelându-şi sensibilitatea în acord cu cadrajele temporale existente. Transformarea acestor constrângeri externe, exercitate de instituirile sociale privind timpul, în scheme autoconştientizate şi consimţite, nu este întotdeauna uşoară sau lipsite de consecinţe. Nu sunt excluse anumite derapaje sau autoexcluderi din timp, de fugă sau ieşire din istorie. De altfel, la nivelul societăţii se vor institui anumite instanţe care să realizeze joncţiunea dintre timpul individual şi timpul social, chiar dacă sub acest aspect vor exista permanent dispute, contradicţii, conflicte.

Familia reprezintă un şantier de unificare şi armonizare a timpurilor, de atenuare a discontinuităţilor, de eliminare a contradicţiilor. Ea însăşi trebuie să se adapteze ritmicităţilor exterioare, să se modeleze în acord cu multiplele logici de conturare a temporalităţii. Există riscul ca sub presiunea unor forţe exterioare, temporalitatea familială să se fragmenteze, să se relativizeze la alte determinări decât cele specifice. Spaţiu al intimităţii prin excelenţă, dar şi mediu de socializare a celor ce vin, familia joacă rolul de liant, de catalizator, de factor de resimbolizare a unor repere temporale pe care societatea le promulgă şi le generalizează. Evoluţiile individuale nu mai ascultă întotdeauna de evoluţii lineare, cumulative, ci pot împrumuta note ale discontinuităţilor şi re-actualizărilor de tot felul. Vechile modele propuse de societate, ca cele privind fasonarea carierei şi respectarea ciclului familial tradiţional (copiii să reia ceea ce au făcut şi părinţii), par să intre în declin, să se estompeze sub influenţa trăirii postmoderne a temporalităţii. Intervin evoluţii „catastrofice”, atipice, neconforme cu modelele mai vechi (schimbări bruşte ale profesiunilor, excelenţă în domenii periferice, experimentări nonstandard etc.).

Timpul nu se reduce la un concept sau idee abstractă, ci constituie o experienţă ce survine ca urmare a însuşirii de către individ a unor reprezentări. Individul învaţă să interpreteze semnalele temporale acţionând într-o comunitate şi ascultând de regulile ei. Ceasurile sunt nu numai instrumente tehnice, ci şi construcţii culturale care trimit mesaje de un anumit tip. Ele ne afundă într-o temporalitate anume, într-un perimetru de simboluri cu privire la durate, la relaţii, la semnificaţii. Ceasornicele sunt faţa materială a unui simbolism social care ne încadrează şi căruia trebuie să-i descifrăm înţelesurile.

Referenţialul timp poartă numeroase semnificaţii. În lumea noastră occidentală, timpul reprezintă o entitate ce există inexorabil în natură. Timpul este asemenea unui drum unidirecţional, segmentat în mai multe unităţi pe care le parcurgem fără putinţa de ne întoarce de unde am plecat. Dată fiind această situaţie, ne planificăm totdeauna  timpul, ni-l fragmentăm în aşa fel încât să ţinem cont de devenirea temporală şi ne îndreptăm privirea mai mult spre viitor. Ne folosim de timp ca de ceva material: îl exploatăm, îl câştigăm, îl pierdem, îl economisim, îl risipim, îl „păcălim”. O altă trăsătură a concepţiei noastre despre timp este rapiditatea. O persoană care acţionează lent este categorisită ca iresponsabilă sau leneşă. Dar nu în toate culturile şi toate timpurile este aşa. Dispunerea de timp, a celui personal, este o expresie a libertăţii. Libertatea nu se poate exercita decât în timp.

Modificări profunde au intervenit în modul nostru de întâmpinare a viitorului. Orientarea devenirii este influenţată de ideologia progresului. Prin tehnici dintre cele mai sofisticate (construirea de scenarii, simulări, sondaje de opinii, studii futurologice…) încercăm să întâmpinăm viitorul şi chiar să-l construim. Managementul schimbării şi gestionarea viitorului au devenit preocupări de maximă responsabilitate. Înseamnă nu numai să anunţi viitorul, ci să-l prospectezi, să-l edifici şi să-l performezi într-o anumită măsură.

Timpul social exprimă faptul că la nivelul societăţii se impune o anumită regularizare a evenimentelor şi activităţilor. Comunitatea îşi construieşte norme de comprehensiune cu privire la „ceea ce a fost”, „ceea ce este” şi „ceea ce urmează a fi”. Timpul în societate nu mai este un concept transcendent, ci reprezintă o miză majoră a existenţei concrete. „Timpul costă” - ar fi deviza principală şi în virtutea acesteia se creionează toate actele noastre, de la cele strict economice, de câştig, până la cele de formare sau loisir. De aici şi strategiile multiple, particularizate de rentabilizare a folosirii timpului, de extragere a cât mai multe foloase într-o unitate de timp determinată. Dezvoltarea unei gândiri economice şi analitice asupra timpului, strâns legată de universul producţiei şi de diviziunea din ce în ce mai puternică a sarcinilor, a condus la o depersonalizare accentuată a perceperii duratelor. Normarea sarcinilor, alocările de timp dinainte prevăzute pentru gesticulaţii dintre cele mai intime, ritmurile producţiei au generat noi conduite ale indivizilor faţă de timp. Orariile şi planificările ne pândesc la tot pasul. Secvenţialitatea şi succesivitatea planificată au devenit omniprezente. Nimic nu mai este gustat dacă nu a fost prevăzut, dinainte stabilit. Am devenit din ce în ce mai refractari la ceea ce se întâmplă imprevizibil, neaşteptat, ingenuu.

Gradul de „personalizare” a timpului depinde şi de tipul de societate în care indivizii sunt inseraţi. În societăţile autoritare sau totalitare timpul individual este subordonat timpului social. El devine un timp „al tuturor”, fără să mai poarte o amprentă particulară. Prin diverse mecanisme socio-culturale sau politice, acesta este controlat, strict determinat, aproape desfiinţat. Cel care dispune de „timpul lui” este considerat un ins curios, un marginal, un potenţial duşman. Din acest motiv, multe persoane îşi dezvoltă comportamente schizoide privind timpul, un timp acceptat şi clamat de lumea exterioară şi unul privat, personalizat, bine mascat. Arta de a exista constă, atunci, în pendularea inteligentă, atentă între cei „doi timpi”: timpul „celorlalți” și timpul „meu”…