Aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii. Anume, că nu este deloc necesar să fugim după timp ca să-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minut ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre el, va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încerci să sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm firesc ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşi să ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se mişcă. Trăieşti această situaţie atunci când eşti într-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nu conduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi, te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de staţia următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi prezent. Cred că acesta este un lucru deosebit de important.

Greşeala pe care o comitem deseori faţă de viaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru - oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecât cât este de absurd, dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milimetru în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurditatea întreprinderii noastre. Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrul acesta: cineva cu două geamantane grele se grăbeşte, încercând să prindă un autobuz; se străduieşte pe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit bagajele, concentrându-se cu totul asupra locului în care nu se află, dar urmează să ajungă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 108-109)