De obicei, în familiile ortodoxe există două abordări ale acestei probleme. Prima este aceea a opririi totale de la televizor pentru un timp cât mai îndelungat. Acest lucru se poate face cel mai bine doar atunci când nici părinții nu se uită la televizor, adică să nu existe televizor în casă deloc. Atunci copilul va putea să crească mai puternic spiritual, chiar dacă la un moment dat, când va crește, va afla despre televiziune și se va uita. De aceea, o astfel de abordare este posibilă, însă ea nu ar trebui dusă la absurd, oprind copilul să meargă acasă la vreun prieten, dacă acesta are în casă televizor. Ar trebui să ne deprindem cu lăsarea copiilor în mâinile lui Dumnezeu, fără a-i influența tot timpul. Nu este bine nici ca televizorul să devină pentru copil un „fruct interzis” pe care acesta va dori să-l aibă.

A doua tactică este aceea a supravegherii programelor sau filmelor pe care copilul le urmărește. În acest caz, cred că cel mai bine este, pentru cei mici, ca filmele să fie redate de pe CD sau casetă, pentru a ști exact ce vor vedea. Orice program televizat, chiar și cel mai nevinovat, este întrerupt de reclame respingătoare sau se asociază cu apăsarea butonului de schimbare a programului, care poate duce la vizionarea de imagini pe care cei mici nu ar trebui să le vadă niciodată. De aceea, copiii nu ar trebui să se uite în mod haotic la televizor, ci să aibă doar unele casete pe care le pot urmări. Sigur că, în acest caz, odată cu vârsta, videoteca familiei trebuie să crească, în funcție de posibilitatea de înțelegere a copilului. Cât privește genul de filme care nu pot fi arătate copiilor din cauze etice, e mai bine ca acestea să lipsească din casă.     

(Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion, Editura Sofia, București, 2009, pp. 260-261)