Dar cine va putea descrie îndeajuns dragostea sa, care este împărăteasa virtuţilor? Avea o dragoste atât de mare faţă de Dumnezeu, ca nimeni altul, astfel încât viaţa sa în trup nu era cu nimic mai prejos de cea a Mucenicilor, precum am spus. Putea şi el să spună cu tărie împreună cu Pavel: În fiecare zi mor, pentru lauda pe care o am pentru voi. Dar nici aceasta nu-i era îndeajuns, de vreme ce înseta şi dorea să plece cât mai repede din această viaţă prin mucenicie.

Cât priveşte dragostea sa faţă de aproapele, mai bine să o descrie cei care s-au desfătat de ea. Să povestească aceia despre dragostea sa faţă de bolnavi, de bătrâni şi de infirmi. Nu a trecut cu vederea câtuşi de puţin nici meşteşugul cel iubitor de oameni al tămăduirii bolilor. Şi în această privinţă a izbutit să săvârşească fapte însemnate, datorită dragostei lui covârşitoare. Aceasta îl îndemna să se dăruiască pe sine bolnavilor zile şi nopţi în şir. Prin fapte şi cuvinte, prin starea sa duhovnicească ajuta la tămăduirea patimii şi astfel alunga cu uşurinţă simţământul întristării.

Odată, un bolnav care se scârbea de orice mâncare, bău­tură şi de orice altceva, cerea numai un singur leac: să-l aibă pe Sava la căpătâiul lui. Atunci acesta, fără zăbavă, urmând cuvintelor marelui Pavel: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui", a lăsat totul şi s-a dus să-l slu­jească cu multă râvnă pe bolnav. Şi nu s-a dezlipit de lângă el, nici noapte, nici zi şi nici pentru o clipă, ci l-a slujit şi a suferit împreună cu el vreme de patru luni întregi, pare-mi-se, până când bolnavul şi-a sfârşit viaţa sa pământească. Şi într-adevăr, nu s-ar fi clintit de lângă el, dacă ar mai fi trăit bolnavul, până ce acela nu ar fii cerut-o.

- Ce lucru neobişnuit este în aceasta, iubitul meu?, îmi spunea el. Există vreo lucrare mai înaltă sau vreo dovadă mai curată de dragoste pentru Dumnezeu în afară de aceasta? De aceea, eu mă minunez peste măsură de acel minunat avvă, care spunea că ar fi vrut, dacă ar fi fost cu putinţă, să-şi scoată trupul ca pe o haină şi să-l dea unui lepros şi să se îmbrace el apoi cu al aceluia. Acelaşi lucru aş fi vrut să-l fac şi eu, dacă aş fi putut şi dacă firea mea mi-ar fi îngăduit să-mi împlinesc această dorinţă.

Sfântul a curăţat din sufletul său orice mânie şi înclinaţie păcătoasă. Nimeni nu l-a văzut vreodată să se mânie, desigur, dacă îmi puteţi da crezare când vă mărturisesc aceasta.

- Ce deosebire este dacă îmi acoperă ochii cu foiţă de aur sau cu o bucată de lut?, spunea Sava. Indiferent din ce mate­rial ar fi acoperământul, eu oricum nu voi vedea. De aceea trebuie negreşit să se şteargă din suflet amărăciunea şi mânia, căci dreptatea noastră ne-o putem găsi şi în alt chip.

Atât de mult se slobozise marele bărbat de această patimă, încât nu simţea deloc jignirea ce i se aducea şi o uita aproape din prima clipă. Aceasta este cu adevărat dovada dragostei celei preaînalte, aşa cum bine filosofează cugetătorii de cele înalte.

Cine altul i-a cercetat în chip atât de înţelept şi cu atâta compătimire pe cei bolnavi sufleteşte? Cine altul a dat un diagnostic atât de potrivit, încât să amestece atât de armonios leacurile şi să le împartă atât de bine, prin fapte şi cuvinte, spre tămăduire? Cuvântul său era cu neasemănare mai presus şi mai rodnic decât faptele altora. Izbânzile Sirenelor au ajuns niște aiureli în faţa faptelor mari ale lui Sava. Eu aş numi faptele lui mai degrabă proorocii dumnezeieşti, sfinţite exorcisme care se potrivesc foarte bine în orice împrejurare.

(Sfântul Filothei Kokkinos, Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 225-227)