În Toma, rațiunea și credința se completează reciproc

A doua duminică după Învierea Mântuitorului este dedicată Sfântului Apostol Toma, Biserica dorind să ne aducă în atenție atitudinea sa, la început neîncrezătoare, apoi profund credincioasă.

Episodul descris de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 20, 19-31) este atât de emoționant, nuanțele istorisirii pe care le prezintă sunt atât de bogate, încât ne-ar trebui ore întregi să le analizăm pe toate. În cele ce urmează, însă, vă propun spre meditație doar unele dintre acestea.

Patruzeci de zile a petrecut Hristos împreună cu apostolii de la Înviere și până la Înălțare. E o altfel de prezență, tainică, a Domnului, Care încredințează pe apostoli de veridicitatea învierii Sale și anunță prezența Sa euharistică, interioară, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Această realitate a prezenței Sale probată de apostolul Toma anticipează Eshatonul, ziua a opta, a împlinirii umanității îndumnezeite.

Înălțarea Sa la cer confirmă dumnezeirea Sa și, în același timp, semnul recunoașterii Sale de către cei aleși în momentul venirii Sale în chip de Judecător (Fapte 1, 11).

Între îndoiala rațională și credința entuziastă

În seara zilei Învierii, Iisus S-a arătat pentru prima dată discipolilor Săi, care L-au primit cu teamă și înfrigurare. Ușile fiind închise, Iisus a apărut, deodată, în locul unde erau adunați și i-a binecuvântat cu atât de cunoscutele cuvinte: „Pace vouă!”. Atunci, bucuria lor izbucnește, căci ei realizează că, așa cum spusese, Iisus a înviat cu adevărat. Însă unul dintre ei, anume Toma, nu era acolo în acel moment.

Istorisirea arătării lui Iisus, pe care i-o relatează mai târziu ceilalți apostoli, îl lasă pe Toma neîncrezător, iar în loc să se alăture bucuriei, el declară că, pentru că nu a văzut cu ochii săi, nu poate să creadă. După o săptămână, Iisus se arată din nou apostolilor, trecând iar prin ușile încuiate (ceea ce ne atrage atenția asupra faptului că trupul Domnului este acum spiritualizat, cum vor fi, de altfel, și trupurile noastre după Învierea de Apoi). Hristos îl îndeamnă pe Toma să își pună degetul său pe urmele cuielor și să își așeze mâna pe coasta Sa. În urma acestor probe palpabile, Toma sfârșește prin a nu mai fi necredincios, ci credincios. El răspunde cu un act de credință care pare a fi cel mai complet, cel mai înfocat și cel mai profund dintre toate mărturisirile de credință din Scripturi, numindu-L pe Iisus „Domnul și Dumnezeul meu”.

Acest episod este încărcat de forță, pentru că introduce o nuanță negativă într-un context care ar putea părea euforic și miraculos; un accent realist și pesimist într-o atmosferă plină de bucurie. Exaltarea colectivă este astfel anulată, dar nu este acesta nici pe departe scopul relatării apostolului Ioan. Motivația este cu totul alta.

Toma ne spune că actul de credință nu este ușor, ceea ce ne împacă pe toți.

Să nu uităm că a fost o vreme în istorie când necredincioșii erau repudiați și marginalizați. Cu toate acestea trebuie să conștientizăm că a crede este dificil, căci în mod natural suntem neîncrezători. Astfel putem înțelege persecuțiile suferite de creștini pe parcursul primelor patru secole ale erei noastre. Pe măsură ce Biserica a devenit o formă de civilitate, iar creștinismul o religie de stat, rolurile s-au inversat. Așa că doar la o privire superficială am putea spune că e simplu să ai credință. Acest lucru a devenit evident astăzi, când, nu doar că în societățile noastre actuale s-a răspândit necredința, ci chiar s-a ajuns până acolo încât sunt considerați nebuni cei credincioși. În anumite culturi occidentale oamenii devin din ce în ce mai incapabili de credință. Și cu toate acestea ei rămân credincioși, veți vedea cum.

Credința ca dar și har

Pentru noi, ca și pentru credincioșii dintotdeauna, credința nu este o evidență, ci este o certitudine. Este certitudinea unui dar primit, a unei lumini din înălțime, a unui har. De aici se naște respectul nostru pentru toți oamenii, credincioși sau necredincioși. Și de aici vine rugăciunea prin care cerem ca darul acesta să fie oferit tuturor. Dar aceasta nu rămâne doar o rugăciune, ci devine comunicare și catehizare. Cum am putea, de altfel, de vreme ce am primit un dar atât de mare, să nu facem cunoscută tuturor celor pe care îi întâlnim vestea cea bună, pe care am primit-o?

„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Este foarte important să subliniem cuvintele rostite de Iisus în acest context deoarece ele au fost înțelese în spiritualitatea creștină ca fiind cea de a 10-a fericire din Noul Testament: a crede fără să vezi, a crede în baza mărturiilor lui Toma și ale celorlalți apostoli, în baza învățăturii revelate și păstrate în Biserică.

Spunând acestea, Iisus se gândea la noi, cei care, la mai bine de 20 de secole după apostoli, am primit aceeași revelație ca și ei. În grădina Ghetsimani, Iisus s-a rugat pentru ei, pentru ca aceștia să nu își piardă credința. La fel s-a rugat și pentru noi: „Dar nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar acum, fără să Îl fi văzut, Îl iubim; fără să Îl fi văzut, tresărim de o bucurie de necuprins în cuvinte, căci știm că Iisus este Unul născut, Care a înviat din morți și S-a înălțat în slavă, de-a dreapta Tatălui.

Așadar, dacă noi, credincioșii, realizăm că am primit credința noastră ca un dar de la Dumnezeu, atunci facem cu toții parte din aceeași categorie cu apostolii. Acțiunea noastră în har se reunește cu cea a fondatorilor Bisericii, energia noastră poate fi la fel de capabilă de a menține vie Biserica și în mileniul trei. Biserica tuturor timpurilor se regăsește astfel refăcută în Unicul, dar și unica bucurie a lui Dumnezeu: credința noastră! Iar dificultatea noastră de a crede, cum a fost și în cazul lui Toma, se regăsește ea însăși ca semn, pentru toți cei în care, în mod tainic, darul lui Dumnezeu nu s-a transformat încă în act.

Premisele unei alte lumi

Cele patruzeci de zile de la Înviere și până la Înălțare sunt transpuse liturgic în cultul Bisericii, fiind zile ale bucuriei împărtășite de creștinii care mărturisesc adevărul învierii dintr-o convingere ce izvorăște din trăirea prezenței lui Hristos înviat înăuntrul lor.

Pentru apostoli, această perioadă a fost una a ascezei spirituale a minții, o încordare a ființei ce, contrar experienței lor anterioare, a cunoștințelor și practicii religioase iudaice, trebuia să înțeleagă realitatea duhovnicească a prezenței lui Hristos înviat, Cel ce a trecut prin ușile încuiate și în același timp a mâncat în fața lor. Este vorba despre o experiență ce a însemnat corectarea și desțelenirea modului de a gândi a minții și deschiderea ei intuitivă spre primirea lui Hristos-Adevărul.

Hristos zice lui Toma după Înviere: „Adu degetul tău încoace și vezi rănile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Evanghelia mântuirii, pe care ne-a predicat-o Hristos, nu trebuie redusă la o simplă idee înțeleaptă, ci trebuie văzut în ea o revelare a întregului plan de mântuire adus lumii de El. Nu trebuie să vedem doar lumina suavă a învierii, lumina taborică, reducând patima și răstignirea lui Hristos, ci pe toate, în integralitatea lor. Hristos suferă cu omul și în om, însă această suferință, dacă El și-a asumat-o, în același timp a și învins-o prin înviere.

În noaptea Învierii întrezărim premisele unei alte lumi.

Citind capitolele din Evanghelie, în care se relatează manifestările sau arătările lui Iisus de după Înviere Sfinților Apostoli, Sfintelor Femei și altora, remarcăm faptul că Iisus Se comportă ca un om obișnuit, normal, Care mănâncă cu prietenii Săi la Marea Tiberiadei (Ioan 21,15); se lasă atins de către Toma, pentru a-l încredința de prezența Sa fizică; apoi vorbește celor care Îl întâlnesc pe calea spre Emaus și reîntărește comuniunea apostolilor, îi învestește încă o dată la misiunea lor în lume. El este întrutotul Același, Cel care cu câteva zile înainte a fost pus în mormânt, purtând pe trupul Său stigmatele iubirii răstignite. Cu toate acestea, viața Sa are o nouă dimensiune. Deși El Și-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai înainte de Înviere, și-Și redobândește aparent dispozițiunile naturale ale firii, în același timp, El acționează într-un cu totul alt fel.

Timpul convențional, distanțele, obstacolele acestei lumi telurice nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Prin Hristos înviat, spațiul și timpul nu se mai măsoară cu măsurătorile convenționale ale acestei lumi, fie ele ani-lumină; ușile nu se mai încuie pentru El, iar curgerea timpului devine un astăzi continuu. Deși Hristos înviat Se manifestă ca un om normal, totuși atributele ființei Sale s-au schimbat radical. El este în același timp și Om și Duh. Știm că Dumnezeu este Duh: „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel înviat, pentru că El este întrutotul asemenea nouă, dar în același timp cu totul diferit. Diferit pentru că numai Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea în cursul vieții pământene, starea de îndumnezeire, de despătimire naturală, care nu mai aparține acestei lumi. De aceea învierea nu este un fapt istoric, deși ca eveniment este consemnat în istorie, ci este un eveniment transistoric, adică un fenomen care depășește puterea de înțelegere a omului, pe care noi trebuie să-l acceptăm cu dimensiunea credinței, ca pe un mister pe care-l lăsăm să vorbească despre el însuși în noi. A revenit cu aceleași gesturi pentru a ne încredința pe noi că El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizația morții și ne-a dat garanția, prin arătările Sale de după Înviere, că așa vor fi și trupurile noastre care se vor adăuga pământului, fiecare la timpul său, dar care vor învia ca și trupul lui Hristos, având și noi aceleași atribute metafizice ca cele ale Lui. Cu învierea lui Hristos se naște o nouă lume spiritualizată, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunța prin duhul oarecând: „Eu voi face ceruri noi și pământ nou...” (Isaia 65, 17-18). Acestei noi creații, a cerului nou și a noului pământ, de care vorbește profetul, Iisus îi devine primul moștenitor, ca Dumnezeu adevărat și creator a toate. Iisus înviat este Fiul Omului, Care împlinește întâi planul Lui din eternitate și anume deschiderea Împărăției cerurilor pentru toți cei ce vor trece ca și El prin moarte la viață. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu în ghicitură, ci față către față. Toate acestea ne așteaptă cu condiția ca noi să retrăim învierea Lui ca mister și ca arvună sau garanție a învierii noastre.

Această nouă lume recreată, al cărei prim născut a fost Iisus, o putem experia încă de acum, căci ea nu-i nicicum ipotetică, ci este o realitate care se reactualizează în noi de fiecare dată când retrăim Învierea Domnului ca mister în această lume. În noaptea Învierii cântăm, între altele, imnul: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu“. Deci Hristos înviază de fiecare dată când ne recunoaștem în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării, sau când recunoaștem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu-Iubire, așa cum de fiecare dată când săvârșim păcatul, El Se lasă răstignit.

„Hristos a înviat, bucuria mea”, celebra expresie a Sfântului Serafim de Sarov este atât de sugestivă, încât ne face parcă să trăim crâmpeie din împărăția transcendentală din ceruri aici, pe pământ. Și așa este.

Martorii Învierii

Hristos înviat nu poate fi înțeles decât prin dimensiunea credinței. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieșit din mormânt, dar și ele, și ei au crezut spuselor bărbaților cerești: Nu este aici, ci a înviat! Căutați-L în Galileea, adică să-L căutați acolo unde vreți voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. Căutați-L în voi înșivă! Altfel spus, nu mai încercați, ca și Toma, să atingeți coasta Lui, mâinile Lui, ci căutați-L prin credință și veți afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât și cu trupul, real și substanțial, în Euharistie (Emaus) și prin alte semne ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei ființe conștiente către Împărăția cea veșnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim și-L acceptăm întru credință, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente științific alcătuite, ci pe simțământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuși. Și atunci vom începe să vorbim cu El, prin El și despre El, în puterea Duhului Sfânt.

În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă și ucenicilor adunați într-un Cenaclu, ascunși de frica iudeilor, intrând prin ușile încuiate și zicându-le: „Pace vouă!” Apoi îi învestește în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh și pentru a le învăța să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei și cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învestește și ne reînvestește și pe noi, pentru a fi martori și mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul și preoția, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiți cu Împărăția cea veșnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeași până la sfârșitul veacurilor, indiferent de mutațiile vremii și proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp și fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefați prin botez pe vița Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârșitul veacurilor. În măsura în care trăim și propovăduim mesajul lui Hristos, tot așa și Hristos Se va recunoaște în noi și în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.

După înviere, Hristos împărtășește apostolilor și mironosițelor pacea și bucuria care sunt semnele prezenței Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat și determinat convertirea neamurilor la creștinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii și faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici și martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică, interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporați, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.

Sursa: Arhiepiscopia Romanului și Bacăului

De la același autor

Ultimele din categorie