- Părinte, care este modul de rezolvare corect atunci când se prezintă probleme bisericeşti grele?

- Să se evite extremele; cu extremele nu se rezolvă problemele. Mai demult, băcanul punea câte puţin din căuş în cântar, şi astfel afla exactitatea şi echilibra cântarul. Adică nu punea deodată mult, nici nu lua deodată mult. Cele două extreme întotdeauna chinuiesc pe Biserica-Mamă, dar şi cei ce le ţin se chinuiesc, deoarece cele două extreme de obicei înțeapă... Este ca şi cum o extremă ar ţine-o îndrăcitul, atunci când are obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate) şi cealaltă extremă ar ţine-o nebunul, atunci când are râvnă pruncească cu îngustime de minte. Unul obraznic duhovniceşte niciodată nu se înţelege cu un stilist care are râvnă pruncească, ci se mănâncă şi se lovesc, pentru că amândoi sunt lipsiţi de harul dumnezeiesc. Atunci - ferească Dumnezeu! - cele două extreme se pot lovi mereu şi nimeni nu le dă de capăt. Cei care vor putea încovoia aceste două capete, ca să se unească - să se împace - vor fi încununaţi de Hristos cu două cununi neveştejite.

Să luăm aminte să nu cauzăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti ce se fac, ca să nu pricinuim mai mare rău şi să se bucure cel viclean. Cel ce pentru o mică neorânduială se tulbură mult şi se repede deodată cu urgie, chipurile ca s-o îndrepte, seamănă cu paracliserul uşor la minte care, văzând o lumânare curgând, se repede deodată cu avânt, chipurile ca să o cureţe, dar ia grăpiş şi oameni şi sfeşnice, pricinuind mai mare neorânduială în vremea slujbei. Din păcate, în vremea noastră avem mulţi care o tulbură pe Biserica Mamă. Dintre aceştia, cei care sunt cu ştiinţă de carte au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar cei care sunt fără ştiinţa de carte au prins şi ei dogma cu dinţii şi de aceea scrâşnesc din dinţi atunci când discută probleme bisericeşti, şi astfel se pricinuieşte mai mare vătămare în Biserică de la aceştia, decât de la luptătorii împotriva Ortodoxiei noastre. Este bine ca răul să nu fie prea iute, pentru că altfel ia totul, cioate, pietre, oameni; dar desigur, nici prea domol, pentru că va pricinui ţânţari...

Sunt unii care se ocupă cu critica unuia şi a altuia şi nu cu binele general. Unul urmăreşte pe celălalt mai mult decât pe sine. Caută să afle ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca după aceea să-l lovească fără milă, în timp ce el însuşi, de ar spune sau ar scrie acelaşi lucru, l-ar susţine cu multe mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Răul pe care îl face este mare, pentru că pe de-o parte nedreptăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl înjoseşte înaintea ochilor credincioşilor. De multe ori seamănă şi necredinţa în sufletele celor slabi, pentru că îi sminteşte. Cei care îşi justifică răutatea lor prin, chipurile, mustrarea celorlalţi şi nu a lor înşişi, sau prin a da publicităţii situaţii bisericeşti - chiar şi lucruri ce nu se spun - pretextând pe spune-l Bisericii (Mt. 18, 17), să facă mai întâi început de la mica lor biserică, familia sau Frăţia lor şi, dacă li se va părea că este bine, atunci să facă de râs şi Biserica Mamă. Eu cred că niciodată copiii cei buni nu o judecă pe mama lor.

Toţi au nevoie de Biserică. Toţi îi aduc slujirile lor, şi cei cu caracter blând şi cei aspri. Precum în trupul omului sunt absolut necesare şi dulciurile şi acriturile, chiar şi păpădiile amare pentru că fiecare are substanţele și vitaminele ei, aşa şi în Trupul Bisericii, toţi sunt absolut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul duhovnicesc al celuilalt, dar chiar şi slăbiciunile ce le are ca om. Din păcate, unii au pretenţii neraţionale de la ceilalţi. Vor ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc cu al lor, şi atunci când cineva nu este în acord cu caracterul lor, adică sau este puţin mai îngăduitor sau puţin mai iute, îndată trag concluzia că nu este om duhovnicesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 335-338)