Totul se află în cap. Nu numai gândurile, ideile, trecutul, prezentul, viitorul, ci mult mai mult decât ne putem imagina (cu creierul, sic). Centrul umanității noastre este atât de important încât unii părinți au spus că sufletul își află sediul în creier.

Țin minte că atunci când eram copil, ascultam cu mare atenție istoriile martirilor Bisericii. Era acolo o încrengătură de chinuri și de dureri inimaginabile, născocite de mințile afierosite iadului încă din acest regn. Oamenii aceia, vinovați doar că Îl iubeau pe Dumnezeu și credeau în El mai mult decât în materia moartă și nesimțitoare, erau supuși la tortură dincolo de orice urmă de umanitate. Le erau smulse mâinile și picioarele, erau arși, înghețați, înecați, sufocați, întinși pe roți, chinuiți în moduri îngrozitoare de către cei supuși chinurilor patimilor, de cei puși deoparte la chinuri veșnice.

Oamenii chinurilor nesfârșite inventau orori inimaginabile pentru oamenii iubirii. Moștenitorii durerii nesfârșite iadului ofereau durere cumplită, dar scurtă, celor îndrăgostiți de rai.

Atunci când ascultam acele istorisiri, de multe ori, după cele mai cumplite dureri, mucenicii cântau, înălțau imne lui Dumnezeu, ridiculizau pe chinuitori. Alteori scăpau cu viață din cuptoare încinse, de pe dispozitive de o complexitate unică în a produce durere. Am fost odată la Carcasonne, la Muzeul Torturii inchizitoriale sau revoluționare. Acolo am văzut cât de infinit poate pleca omul din mâinile Dumnezeului iubirii.

Însă în orice martiriu exista ceva care sfârșea totul: „apoi i s-a tăiat capul”. De aici nu scăpa nimeni. Oamenii lui Dumnezeu pot răbda orice fel de amputare trupească, despărțirea capului de trup însă însemna moartea și plecarea la Mirele iubirii jertfelnice.

Spuneam că totul se află în cap. Patimile, păcatele noastre, toate deviațiile ființiale ale omului nu stau în organismul uman, în niscaiva mădulare, ci în creier, mai precis în felul nostru de a gândi. Îmi spunea un prieten care a fost obez, că problema sa cea mai mare în încercarea disperată de a slăbi era senzația permanentă de foame. Creierul său era setat într-o dependență continuă de hrănire. Ingurgitarea de alimente era singura metodă prin care putea să-și potolească ideea de foame care-l tiraniza permanent. Neputința sa se afla în creier, care-i dicta tiranic să se hrănească mereu.
Așadar păcatul este o stricăciune a minții, o corupere a bunelor hotare ale gândirii, cauzate de lipsa de Dumnezeu, care a fost izgonit din ființă, și care transformă ființa în instrument de consum necontenit al materiei.

Aceeași realitate spirituală o arată Mântuitorul Hristos, atunci când spune: „Ați auzit că s-a zis: Să nu faci desfrânare. Însă Eu vă spun că tot cel ce se uită la femeie cu gând de desfrânare, deja a săvârșit desfrânare în inima lui”. Păcatul este așadar o volută mentală nefirească, o întoarcere a gândirii de la realismul ei cosmologic către consumism și plăcere. Patimile omenești încep în minte și sfîrșesc prin a o ucide. Intenția, jocul mental, imaginația, complacerea în ideea păcătoasă, lupta minții, toate acestea sunt căi spre moartea veșnică, ca plată a păcatului.

Această schemă mentală poate fi aplicată în fiecare zi. Fiecare gest poate fi gândit ca un dar al lui Dumnezeu pentru îmbogățirea experienței noastre sau pentru binele altora. Orice povară a vieții poate fi gândită ca o nenorocire iremediabilă, sau ca o lecție de viață în calea noastră către cer.

Durerea acestei lumi invadate de neființă, toată depresia globală infuzată de plăcerile ce se scurg din ecrane, suferința celor singuri în fața aparatului, toate acestea sunt de fapt expresiile lipsei de semnificație a acestei lumi. Oamenii nu mai înțeleg lumea lor interioară și de aceea nu mai pricep nici alteritatea. Sunt prinși în capcana satisfacerii tot mai aberante a propriilor simțuri și de aceea orice test îi rănește greu.

Dacă am gândi drumul de acasă până la serviciu, nu ca pe o corvoadă indigestă, la coada nesfârșită de automobile de la intersecție, ci ca pe o plimbare de plăcere, atunci am fi mai odihniți, mai ușori la minte și mai buni la suflet. Dacă am vedea șederea la serviciu ca pe un prilej de a face bine oamenilor, de a-i cunoaște și zidi, de a ne dărui energia spre slujirea lumii, atunci cele 8 ore ar fi un prilej de bucurie, nu o excrescență a blestemului. Dacă statul la rând la ghișeul imund de la colț ar fi gândit ca pe o ocazie de rugăciune a minții, atunci am fi senini și frumoși întreaga zi, nu ne-am încrunta mereu asupra acestei vieți.

Stresul este tocmai extirparea de sens a umanității din noi și din jurul nostru. Este povara uriașă a unei lumi căreia i-am pierdut resorturile de lumină și pe care o consumăm până la indigestie. De aceea, Părinții recomandau cu mare stăruință „paza minții” ca fiind atmosfera spirituală de cultivare a oricărei virtuți născătoare de Dumnezeu în suflet.

Zilele trecute m-am întîlnit cu un profesor universitar, care trebuie să facă vreo 500 de kilometri pentru a ajunge săptămînal la serviciu. L-am compătimit sincer pentru o asemenea trudă și i-am spus-o. Pe mine mă oripilează cei 10 kilometri până la serviciu. Mi-a răspuns zâmbind: este o plăcere, o plimbare relaxată, îmi place să conduc la nebunie, acolo mă întîlnesc cu oameni prietenoși, cu studenți entuziaști, cu lume bună. E o ieșire frumoasă, ca un mic concediu săptămânal. L-am privit cu interes și l-am admirat pentru deschiderea minții sale.