Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrămi vezi, şi se pot descrie; ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi, dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă.

Şi deci cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrămi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o insuflare a Duhului Sfânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde, trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe. Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor: şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă aş zice.

În loc să presimţim, în intuiţie, nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele închipuiri care sunt singurele care pot fi descrise.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 76-77)