Trandafirii cățărători, coproducția mântuirii și a bunei guvernări

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Idealul vieții politice în libertate preia modelul bunului mers al vieții din Biserică. Nimic în viața duhovnicească nu vine fără să ceri, fără să chemi a treia persoană a Treimii, Duhul, fără un efort personal de pregătire. Dar niciun urcuș nu este asigurat de un astfel de demers, ci depinde de voința liberă a persoanelor cărora te adresezi într-o anume rânduială. Așa cum este un protocol ceresc, există și unul lumesc.

Nu poți spune Tatăl nostru direct, ci mai întâi te adresezi Duhului – şi îl ceri nu pentru tine, ci pentru toți oamenii („Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curățeşte pe noi”). În fapt, Persoana Duhului e cea care se roagă în om Persoanei Tatălui, căci atunci când te rogi ca individ îți zboară gândul rapid, nu eşti de-al casei, nu eşti fiu adoptat. Asta nu înseamnă că Duhul vrea altceva decât Fiul şi Tatăl sau că are alte trăsături. Se vede din rugăciunea către Sfânta Treime: „Îți mulțumesc Ție, Preasfântă Treime...”. Treimea e o singură ființă cu persoane în relații, aşa cum omul se cere să fie o ființă cu persoane în relații, dintre care dragostea e cea prioritară (de unde şi invocarea Duhului pentru noi, nu pentru mine, cel care mă rog).

Se înțelege că Cincizecimea e decisivă, prima începătoare a Bisericii, transformatoare a indivizilor căzuți într-un noi efectivi, înfiați. Actualizarea ei privată e un efort în fiecare pravilă matinală sau înainte de orice rugăciune mai elaborată (paraclis, acatist, slujbe publice).

Nimic în viața socială liberă și responsabilă nu vine fără un efort care urmărește un serviciu adus celorlalți, dar atingerea scopului generos ales depinde de voința multor alte persoane. Producem împreună, coproducem, facem tot ceea ce se poate omenește face, dar alinierea voințelor personale și organizaționale ține de decizia liberă a persoanelor. Acesta e farmecul și demnitatea libertății pe care le-au dobândit cei care s-au rugat pentru noi.

Așa cum preoții intermediază relația bună a creștinului cu Dumnezeu în aspecte esențiale ale ei, dar nu o epuizează, la fel guvernanții intermediază relația membrilor societății civile cu concetățenii lor, fără să o epuizeze. Autoritatea spirituală e necesară în ecuația mântuirii, asemenea autorității lumești în ecuația bunei guvernări – dar singură autoritatea nu asigură atingerea scopurilor.

Respingerea protestantă a autorității tradiției și preoților corespunde unei poziții libertariene, eventual anarhice, în politică, iar exacerbarea autorității în numele tradiției corespunde unei poziții etatiste de nuanță conservatoare, al prevalenței birocrației în fața societății civile. Primele din fiecare pereche sunt disfuncționale pe plan personal în raport cu mântuirea, prin mândrire și tratarea persoanelor sub demnitatea lor de ființe după chipul lui Dumnezeu, următoarele din cele două perechi scad calitatea guvernării până la anulare, din aceleași cauze exprimate în alt registru. Dar în economia vieții comunitare ele sunt de folos.

Adversarii libertății civice responsabile, teoretizatori, simpli ideologi sau oameni ai practicii, țin mereu trează și vie viața civică a cetățenilor prin suferința provocată așa cum, pe plan duhovnicesc, cei care fac rău și nedreptățesc ne dau ocazia îndreptării spre lucrurile cu adevărat important: chemarea Duhului în vasul aflat în efort de curățare și toate cele ce urmează sosirii Lui. Răutatea lumii direcționează și pregătește de înflorire trandafirul cățărător duhovnicesc, răul social și politic taie tulpinile și ramurile de prisos ale trandafirului civic, îndreptându-l spre servirea onestă a semenilor.

Dacă trandafirii vor înflori sau nu, va mai depinde de sol, de ploaie, de lumina pe care nu plantele care suntem le rânduiesc. Dacă în societate putem totuși spera la instituții care să asigure o predictibilitate rezonabilă a condițiilor de creștere, și chiar aceasta e miza coproducției bunei guvernări, în viața duhovnicească putem doar nădăjdui, pentru că Persoanele Treimii de care depindem sunt dincolo. Între nădejdea creștinească și optimismul moderat pentru o lume mai civilizată există aici o descendență directă, ca de la Cuvânt la cunoașterea noastră imperfectă, un fir roșu al realismului a ceea ce se poate și ce nu se poate, un respect față de limita propriilor puteri și o responsabilitate față de puterea efectivă avută la dispoziție, dincolo de ceea ce am putea primi în dar, pur și simplu.

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Importanța acestor trei forme de cunoaștere scade de la prima către ultima. Instruirea goală nu folosește la nimic fără învățătură și educație, ne duce la lăcomie și mândrie, iar educarea singură ne oferă doar o viață fariseică, ipocrită, fără fondul învățăturii. Florile bunei educații și ale adecvatei instruiri cresc armonios numai pe ramuri altoite pe tulpina credinței, bucuriei și recunoștinței. Căutarea profitului e de folos în logica economiei, dar nu în logica vieții ca întreg. Politețea și rafinamentul sunt bune în logica societăților urbane, dar nu în cea a mântuirii sufletului prin ele. Mugurii florali și roada bună au nevoie ca hrană de seva dragostei. Când nu ne este clar că așa stau lucrurile, e pentru că primim bucuria și recunoștința de la alte persoane, regăsindu-ne în situația florilor stropite în serile de vară de grădinari. Suntem atunci ca floarea din povestea lui Saint-Exupéry, despre micul prinț, și ne asumăm riscul să fie în preajmă oi și nici un prinț rătăcit.

Când spunem democrație liberală și capitalism, spunem o grădină funcțională, cu flori libere, responsabile, având pe cât e posibil grijă unele de altele. Grijă înțelegătoare față de cei care înțeleg pentru un timp sau pentru totdeauna mai puțin. Grijă recunoscătoare adversarilor de idei, pentru că ne urnesc din lene, și mai ales dușmanilor – pentru că ne dau suferința trezirii. Când spunem democrație liberală și capitalism vorbim despre o mică arcă lumească vulnerabilă pe marea istoriei, în căutare de liman cât de cât aici, știind că cel cu adevărat real va fi cândva dincolo.

Ce altceva este povestea trandafirilor cățărători, a oamenilor, decât un fel de a repovesti despre vița de vie? „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).

De la același autor

Ultimele din categorie