Nu poate să crează cel iubitor de trup şi mic la suflet, că omul cuvios şi iubitor de Hristos când are necazuri şi ispite, mai mult se apropie de Dumnezeu, şi Dumnezeu de el. Aşa este, fără îndoială adevărul: că cine puţin pătimeşte pentru Hristos, are şi plată puţină, şi cu cât mai mult se va nevoi, cu atât mai mult Dumnezeu îl va slăvi în cereasca Lui Împărăţie.

Aceasta nu o înţelege cel trupesc, căci trupul fiind neputincios, se împotriveşte şi urăşte cu totul pătimirea. Iar omul cel duhovnicesc care este aproape slobod de toate patimile trupului, o cunoaşte bine şi o ştie, şi totdeauna se sileşte să înfrâneze poftele trupului, şi să-l supună duhului, ca pe cel mai rău, celui mai bun. O, darul şi puterea Crucii! Când creştinul păgubeşte lucruri, bani şi alte vrednicii, atunci mai mult câştigă şi dobândeşte. Când are vreo boală grea sau alt necaz, atunci saltă şi se veseleşte. Când îl defăimă lumea şi-l dispreţuieşte, mai ales atunci e slăvit. Când este rănit şi cumplit muncit, şi pătimeşte silnică moarte, atunci este purtător de biruinţă şi minunat.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 160)