Trebuie să punem toată inima într-un act de slavă, de recunoaştere a lui Dumnezeu, de iubire – acesta este înţelesul cuvântului caritate – activitate care să angajeze întreg spiritul nostru şi întreaga noastră inimă, activitate care să exprime ceea ce suntem.

Vă voi sugera, în primul rând, să căutaţi ce cuvinte sunt cele pe care vă simţiţi împinşi să le oferiţi lui Dumnezeu în rugăciune, fie că aceste cuvinte vin de la voi, sau de la altul. Întrebaţi-vă de asemenea în ce măsură ele ating inima voastră, până la ce punct sunteţi capabili să concentraţi asupra lor spiritul vostru. Căci dacă nu este posibil să fiţi atenţi la cuvintele pe care le spuneţi, de ce cereţi aceasta de la Dumnezeu? Cum poate El să le primească ca o expresie a iubirii voastre, dacă nu le spuneţi din toată inima voastră, dacă vă mărginiţi să puneţi în ele numai o anumită doză de politeţe şi distracţie.

Dacă învăţaţi să folosiţi o rugăciune, aleasă de voi, în momente în care vă este posibil să fiţi cu totul atenţi la prezenţa divină şi dacă oferiţi lui Dumnezeu această rugăciune veţi constata că, treptat, sensul lui Dumnezeu va creşte în voi: fie că sunteţi cu altul, că vorbiţi sau îl ascultaţi, fie că sunteţi singur şi absorbit de muncă, vă va fi posibil să continuaţi a vă ruga.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 37)