Dimineaţa devreme, prin decembrie. Zloata de-afară prinde a se preschimba în ninsoare. Copacii iau o nouă înfăţişare, alta decât până acum, şi desluşesc în coroanele lor chipuri inedite, animale fantastice, alcătuiri curioase doar de mine dorite. Ce bine e când universul din jur îţi confirmă ceea ce tu năzuieşti! Neaua se aşterne încet-încet, ies sfios în curte, parcă e o altă curte, lucrurile au un alt contur, sunt mai aparte evidenţiate şi altfel aşezate. Vreo trei vecini dau o mână de ajutor la tăierea porcului. Stau departe de locul cu pricina, mi-e teamă şi milă în acelaşi timp, porcul – porcul meu, căruia i-am cărat astă vară atâtea traiste cu buruian - nu va mai fi. Între mine şi animal se născuse o anume solidaritate, o empatie, chiar prietenie. Nu cred în ideea că animalele nu au suflet. Iar peste sufletul lor se adaugă sufletul nostru. Zgomote înfundate, „ţine-l tu, Ioane, de picioare”, „vezi unde bagi cuţitul”, ghiţuituri de s-aude-n şapte sate, grohăituri din ce în ce mai stinse. Treaba este terminată. Şi a fost întuneric şi între timp s-a făcut ziuă, primul moment.

Foc domol de paie, miros de păr pârlit, glume, râsete. Mai întâi, animalul este înfăşurat atent în flăcări de paie după care este întors pe toate părţile, spălat cu multă apă şi ras cu un cuţit cu lama mare, în mai multe rânduri, până ce tata este mulţumit. E tras apoi alături pe o masă după care este tăiat cu mult meşteşug de un nene în vârstă care ştie rostul lucrului. Nu-s prea mulţi oameni în sat care se pricep la aşa ceva. Trebuie să tocmeşti pe cineva cu câteva zile înainte, căci e mult de lucru în perioada asta. Tranşatul durează destul timp, motiv pentru care se discută de una de alta, se mai pune de-o dregătorie, se mai bea câte o cană de vin fiert. O bucată de vreme te zbengui printre ei, le mai încurci treburile şi la un moment dat te plictiseşti, îţi vezi de-ale tale, te duci şi te joci în jurul căpiţelor de fân şi de strujeni. Mai spre după amiază, descoperi în bucătărie o covată mare cu carne multă, rupi fără să te vadă nimeni o bucată de şoric de pe slănină şi o bagi vinovat în gură. Pielea e încă aburindă iar sarea măşcată presărată pe ea îi dă un gust pe care nu-l poţi uita vreodată. Şi a fost mai multă lume, şi acum au plecat şi ai rămas doar cu ai tăi, al doilea moment.

Lampa cu petrol împrăştie limbi de lumină unduioasă pe pereţi. În casa bunicilor e mai întuneric decât la noi, unde avem lumină electrică. În semiîntunericul de-aici lucrurile nu se văd prea clar, trebuie să le prefigurezi mai mult cu ochiul minţii şi al sufletului. În cadrul acesta e mai mult nevăzut decât văzut, mai mult spirit decât gândire, mai multă dorinţă decât certitudine. Bunicul scoate din spuză nişte cartofi copţi şi le pune într-un castron; feliile de bostan le mai lasă pentru a fi pătrunse mai bine. Roadele pământului sunt la ei în casă. Pentru ei, postul e post. Am rămas impresionat de puţinătatea şi simplitatea dietei lor din acest interval de timp: varză murată, moare cu hrean, turte pe plită sau în ulei, bostan fiert sau copt, câteodată măsline (pe vremea aceea erau o raritate), pâine adusă din oraş (ce bună era pe atunci!), cartofi şi fasole, peşte când şi când. Deseori se întâmpla să aibă musafiri, oameni de-un leat cu ei. Cele mai multe discuţii se purtau în jurul războiului pe care îl însoţiseră de la început şi până la sfârşit. Şi mă trezeam şi eu printre soldaţi la Cotul Donului, încercuiţi de ruşi şi mâncând coji de cartofi; mă furişam după un gard când ruşii ne cotropiseră satul şi îl împuşcase pe fratele bunicului, luându-l drept un neamţ, pentru că avea ochi albaştri; asistam la rănirea piciorului bunicului care l-au băgat mai multe luni în spital fapt pentru care a fost scos de pe front etc. Şi iac-aşa, fost-au bunicii, şi am rămas doar cu amintirea lor, al treilea moment.

Pe plita încinsă fierb sarmalele domol iar în ceaun se zvârcolesc câteva chişte. Muşchii şi slăninile sunt afară la afumat, în butoiul de lemn cu foc potolit pe dedesubt. Îl întreţine tata, care iese destul de des din casă ducându-se când la locul cu pricina, când la magazia cu vin. Asta-i o treabă care durează încă de dimineaţă. E ajunul Crăciunului, iar mirosul uleiului din candelă se amestecă cu cel al bucatelor în fierbere. Maica Domnului cu pruncul mă urmăresc dintr-o icoană ieftină, din hârtie, de pe peretele dinspre răsărit. Crăciunul vine şi pentru mine. Mi-am dat seama când am găsit sub pernă, într-o pungă, o maşinuţă din tablă, cu remorcă, bomboane fondante şi trei portocale. Plus un fular şi nişte ciorapi. „Asta-i pentru că ai fost cuminte, explică zâmbind mama, dar cică ar fi tare mulţumit dacă şi la anul ai învăţa la fel de bine ca şi până acum”. Nu-mi mai aduc aminte când am desluşit povestea cu Moş Crăciun. De n-aş fi desluşit-o… „Steaua sus răsare, ca o taină mare…”, cântă verii dinspre mama pe la fereşti. Sunt invitaţi în casă, steaua cu cordele multicolore şi clopoţei de-abia încape pe uşă, li se dă câte un bacşiş, sunt întrebaţi de una, de alta. Eu nu am fost niciodată cu steaua, nu ştiu de ce. Şi-mi pare rău. Încerc să adorm într-un târziu, îmi imaginez că şi eu aş putea deveni Moş Crăciun, având de toate, eu dând altora şi nu tânjind mai ştiu eu după ce… Şi a fost o altă zi, şi a venit o nouă noapte, al patrulea moment.

Pe o cărare vine înspre casa noastră bunica. Tocmai s-a-ntors de la biserică şi ne aduce să gustăm dintr-ale ei. Şi noi îi dăm dintr-ale noastre. „Poftiţi la masă”, ne invită mama. Mâncăm şi asta, şi asta, şi asta… E pace şi linişte în casa noastră. Naşterea pruncului Iisus ne-a sfinţit şi pe noi. Candela arde cu o flacără mai intensă de la untdelemnul împrospătat. Fulgi mari acoperă fereastra, omătul se depune din ce în ce mai mult, hai afară după ce mănânc. Te iei cu Fănică, şi cu Petrică, şi cu Ionel, şi cu alţii de vârsta ta. Cu săniile din metal, cu schiurile închipuite din nişte doage de poloboc, cu bocancii aproape uzi - urci şi cobori, Dumnezeu ştie de câte ori, dealul de lângă sat. Te rostogoleşti, înoţi prin omăt, te zbengui, te bucuri şi uiţi cum trece vremea, cum vine seara. Seara e linişte în sat. Seara unei sărbători e prea linişte în sat. Doar câte un căţel mai schelălăie prin cele depărtări. Ieşi afară şi vezi că ninsoarea a stat. Doar stelele pe cerul îngheţat. Întrebător priveşti la ele şi ele la tine. Încerci să deprinzi misterul spuselor lor. O fiinţă limitată şi firavă, ce caută înţelesuri, în faţa unei infinităţi. Ce, cum, când, de ce? Te sperie gândul şi revii îndată în casă. Şi a fost o întrebare, şi apoi au mai venit şi altele, al cincilea moment.

Se intensifică pregătirile pentru Anul Nou. Cu învăţarea unei urături, cu pregătirea măştilor sau costumelor din trupa din care faci parte, cu repetarea rolurilor pe care trebuie să le joci în Capra, sau Cerbul, sau Ursul. De obicei, aceste întruniri începeau cu vreo lună înainte de începutul de an. Noi spuneam că mergem „la relaţie”. Era un automatism lingvistic, fără sens, moştenit de la alţii, şi nu ne puneam deloc întrebarea ce însemna aceasta. Paradoxal, de abia acum realizez că termenul acoperea o realitate. Într-adevăr, acele întruniri erau o şcoală a relaţionării, a conlucrării, a eliminării unor tensiuni sau diferenţe. Prinşi de un ţel comun ne coordonam mai ceva decât oamenii mari. Uitam de neînţelegerile de altădată, de bătăile dintre noi, de cele neplăcute şi rele. Făceam rost de materiale, puneam mână de la mână să cumpărăm pânză colorată, hârtie creponată, oglinzi etc., împărţeam responsabilităţi, împărtăşeam din experienţă, deveneam mai buni şi mai egali. Nu conta că unul era premiantul şi celălalt repetentul clasei. Spiritul de grup şi de frondă prindea contur şi savuram intrarea într-o nouă realitate. Alta decât cea a maturilor, de care fugeam. De altfel, locul întâlnirii era departe de cei mari, într-o odaie izolată, într-o magazie, într-un paravan. Unul aducea lemne pentru sobă, altul seminţe de bostan, altul nuci şi mere, altul o garafă cu vin… Şi repetam, şi ne-ncurcam, şi o luam de la capăt, când cu recitare, când cu cântare, când câte unul, când cu toţii, când cu fluierul, când cu muzicuţa etc. etc. Şi atunci eram laolaltă şi uniţi, şi apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, al şaselea moment.

E multă agitaţie în sat în ultima zi a anului. E un alt sat şi alţi oameni. Şi un timp aparte. Dimineaţa caut să o ajut pe mama la treabă; mă pune să am grijă de focul din cuptorul din spatele casei. Coace mama colaci cu zecile. Vreo trei cuptoare. Şi ce buni sunt colacii scoşi fierbinţi şi rumeni din cuptor! Cum se desprind şuviţele din ei, ce miros şi ce gust! Dar nu uiţi şi de ai tăi, cu care ai pus la cale să mergi cu uratul. Ultimele pregătiri: trăistuţa pentru colăcei, buzunarul de la haină în care îţi vei pune banii, borşul pentru buhai, pocnitorile cu capse, iar eu, repetarea la muzicuţă a unui cântec pe care-l ştiu şi acum. Eram tare „metodici” în proiectarea acţiunii: împărţeam satul pe „zone”, începeam cu cele mai „avantajoase”, cu rude şi oameni cu dare de mână, iar pe celelalte le lăsam mai după miezul nopţii. Pătrunzi în case pentru prima dată; descoperi oameni pe care nu îi ştiai până atunci; te-nfrupţi cu multe feluri de prăjituri, cozonaci, vineţuri; eşti întrebat al cui eşti, ce mai face mama, tata; te-mbujorezi când dai cu ochii de vreo fetişcană (al învăţătorului sau profesorului din sat) cu care îţi imaginaseşi mai ştiu eu ce; frămânţi noroaie sau zăpezi pe uliţe pe care n-ai călcat în viaţa ta; eşti ameţit de-atâta trudă şi vâjiie inima-n tine. Timp de câteva clipe te uiţi prostit la luna de pe cer. Uimită se uită şi luna la tine. De ceea ce faci, de ceea ce eşti, de ceea ce speri. Te alături din nou celorlalţi şi mergi pe la alte case de gospodari, anunţându-i că „mâine anu’ se-nnoieşte”. Şi a două zi, după câteva ceasuri de somn, vai de capul lor, mergi cu semănatul sau cu mascaţii… Şi aşa au fost anii aceia, buni şi frumoşi, şi au urmat alţii, şi mai buni şi mai frumoşi, al şaptelea moment.