Totul a început de la un banal chist sinovial pe mâna dreaptă, puţin dureros şi uşor inestetic. Prima operaţie a fost mai mult un moft, din considerente estetice. Mi s-a spus că va fi o operaţie absolut banală, care va dura zece minute, fără internare, după care voi pleca acasă, fără probleme. Era 1 mai 2001. Cel care m-a operat era directorul spitalului, profesor universitar, aşadar, pentru el intervenţia era una foarte simplă.

Dar a fost voia lui Dumnezeu ca totul să nu fie aşa cum mi se spusese. La jumătate de oră după ce am plecat de la spital, am simţit o tensiune cumplită în mână, bandajul s-a îmbibat de sânge, care a început să curgă abundent. A trebuit să ne întoarcem de urgenţă la clinică şi, întrucât profesorul plecase, s-a creat panică şi agitaţie mare. Într-un final, când acesta s-a întors, nu mai era nici o sală de operaţie liberă, aşa că a trebuit să redeschidă mâna în triaj, într-un spaţiu impropriu pentru o asemenea intervenţie. S-au adus o masă cu instrumentar şi un pat, iar un colţ al sălii de aşteptare s-a transformat într-o aşa-zisă sală de operaţie. Şi, lucrându-se în viteză şi mare panică (pentru că pierdusem mult sânge), fără toate pregătirile unei operaţii şi fără condiţii optime, am fost infectată cu mai mulţi viruşi incurabili (pioceanic şi hepatită C). Anestezia nu a mai ţinut, aşa că s-a lucrat pe viu. Mi-au dat o bucată de tifon să-l muşc, ca să nu urlu de durere.

Trei ani şi jumătate mi-am trăit propria apocalipsă. Rana nu s-a mai închis. Au urmat alte şapte operaţii, în diferite centre şi clinici renumite, cu profesori renumiţi, în care mâna mi-a fost curăţată, cauterizată, îngheţată, după toate metodele, vechi şi moderne, totul fără rezultat. De fiecare dată, mi se garanta că e ultima intervenţie şi că rana se va închide. Când ajungeam acasă, constatam că nu e aşa, şi că iarăşi totul a fost zadarnic. Organismul era epuizat de anestezii şi antibiotice. La una dintre intervenţii nu m-am ridicat douăsprezece ore din comă. Simţeam moartea suflându-mi în ceafă şi nu puteam nici măcar să primesc împărtăşania, pentru că vărsam tot ce înghiţeam.

După aceşti trei ani şi jumătate de chin, în care toată energia, toţi banii şi toate speranţele se irosiseră prin spitale şi operaţii, duhovnicul meu, Preasfinţitul Calinic, mi-a dat o bucăţică din veşmântul Cuvioasei Parascheva. L-am prins cu bandaj pe rană. După vreo săptămână, a ieşit prin deschizătura rănii un fir gros de aţă chirurgicală. N-am mai vrut să merg la nici un medic, aşa că, în fiecare zi, trăgeam de acel fir cât puteam, până când, într-o zi, s-a desprins din ţesuturi şi a ieşit. Din acel moment, rana s-a închis şi totul a rămas un vis urât.

A vrut Dumnezeu ca nimeni din casa mea să nu fie infectat, deşi bacilul pioceanic era contagios. Iar în final, când nu mai speram nimic de la oameni, când singurul sentiment era un dispreţ profund pentru ştiinţă şi specialişti, dublat de un la fel de profund autodispreţ, a hotărât să îmi trimită ajutorul Cuvioasei Parascheva, fără să îl cer şi fără să ştiu să îi mulţumesc. (Prof. Emanuela Istrati-Macovei)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 43-44)