Sfinţii Părinţi remarcă două feluri de întristare: întristarea pentru Dumnezeu şi întristarea lumească. Prima este sentimentul binefăcător al părerii de rău pentru păcatele săvârşite. Aceasta naşte tendinţa de îndreptare şi, după cuvintele Apostolului Pavel, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).

Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este ţesută dintr-o gamă întreagă de senzaţii: de la elegia mâhnirii, înfrumuseţată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare şi chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulţumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilităţii de împlinire a pretenţiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiţi şi nu aveţi (Iacov 4, 2). De aici şi supărarea, nerăbdarea, nemulţumirea, micimea, puţina credinţă, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea şubredă, conflictele, stresul...

Nu în zadar un proverb spune: „Unii sunt nemulţumiţi că supa e cam chioară, iar alţii că diamantul e cam mic...”. Pe lângă factorii sociali şi psihologici, un rol important îl au şi cei spirituali. Atunci când vrea să distrugă omul, diavolul îi prinde inima, îi alungă liniştea şi îi tulbură sufletul cu o nelinişte fără capăt.

Analizând rădăcinile întristării, Sfântul Ioan Casian remarcă: „Indignarea nu se produce în noi întotdeauna din cauza altcuiva, ci de cele mai multe ori din cauza păcătoşeniei noastre, deoarece avem în noi cauze ascunse de jigniri şi sămânţă a patimilor, care, imediat ce varsă în sufletul nostru ploaia ispitelor, produc buruieni şi roade”.

(Konstantin V. Zorin, Genele și cele șapte păcate capitale, Editura Sophia, p. 133-34)