Trezvia şi privegherea sunt asemeni unei despicături care înaintează până-n straturile cele mai adânci ale inconştientului, de unde, cu pompa bine­făcătoare a rugăciunii, se scoate la suprafaţă necurăţia, astfel încât să aflăm izvorul Harului curat, care ne va „stropi” întreaga existenţă duhovnicească.

Un frate i-a spus lui Avva Pimen: „Avvo, mă luptă gândurile, împingându-mă să-mi uit păcatele mele şi să văd doar lipsurile fratelui meu”. Şi i-a povestit bătrânul despre Avva Dioscor, că plângea în chilia lui, în timp ce ucenicul său se afla în altă chilie. Cînd s-a dus ucenicul să-l vadă pe bătrân, l-a găsit plângând şi l-a întrebat: „De ce plângi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Îmi plâng păcatele”. Iar uce­nicul i-a spus: „Dar tu n-ai păcate, părinte!”. Atunci, bătrânul i-a zis: „Află copilul meu, că, dacă mi-aș vedea toate păcatele, n-ar fi de ajuns trei sau patru oameni ca să le plângă.”

Dacă noi ne-am vedea păcatele noastre, ar fi nevoie de treizeci sau patruzeci de oameni ca să le jelească...

(Arhimandrit Ioanikios Kostsonis, Pagini filocalice, Editura Bunavestire, Bacău, 2003, p. 34)