Pocăința este o forță morală de primă valoare, sursă a oricărui progres spiritual al omului, care îl ajută pe acesta să se ridice la starea bărbatului desăvârșit, prin evitarea păcatului și prin înfăptuirea binelui. Dimensiunea specifică pocăinţei, în duhul autentic ortodox, este aceea de stare permanentă a Bisericii, în integritatea ei şi a fiecărui membru în parte. Pocăinţa nu se opreşte niciodată. Pe întreg parcursul anului bisericesc, omul are posibilitatea, atât în cadrul cultului liturgic, cât şi personal, să lucreze şi să desăvârşească pocăinţa sa.

Triodul – perioadă specială de pocăință

Cu toate acestea, în cadrul timpului liturgic există o perioadă privilegiată, cu un puternic caracter penitenţial, și aceasta este perioada Triodului, care începe cu duminica Vameșului și a fariseului și se termină în sâmbăta din ajunul Învierii Domnului. Ne punem întrebarea: dacă pocăinţa este o lucrare permanentă a omului, de ce ea capătă o altă valoare în această perioadă? Există două răspunsuri la această întrebare: pe de o parte, pocăinţa pe care o facem acum precede evenimentul Învierii lui Hristos şi, implicit, al învierii noastre, iar pe de altă parte, pocăinţa pe care o săvârşim acum nu este una strict personală, căci întreaga Biserică este în stare de pocăință. Întreaga comunitate bisericească suspină şi strigă: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”.

Această rugăciune scurtă de pocăinţă devine acum respiraţia Bisericii. Suspinul meu este unit cu suspinul fratelui meu, încât suspinul lui devine suspinul meu şi durerea mea devine durerea lui. Pocăinţa, în această perioadă, are o mare putere căci, spune Mântuitorul, „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Așadar, roadele pocăinţei nu le culeg numai eu, personal, ci întreaga comunitate se împărtăşeşte de roadele pocăinţei, iar rodul cel mai mare este Învierea.

„Ușile pocăinței” se deschid din prima duminică a Triodului

Primul semn prevestitor al pregătirii pentru lupta duhovnicească ni-l dau cele trei stihiri care se cântă după Evanghelia Utreniei: Uşile pocăinţei…, În cărările mântuirii... şi La mulţimea faptelor mele celor rele..., stihiri care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile. Aceste cântări sunt un răspuns neîntârziat al conştiinţei credincioşilor „care-şi vin în fire”, în urma pătrunzătoarelor cuvinte de chemare şi de îndemn adresate de Domnul Hristos. În lumina lor ne vedem cu sufletul şi cu trupul întinate de mulţimea faptelor celor rele pe care le-am făcut, cu viaţa de până acum irosită în lenevire, iar ziua Înfricoşatei Judecăţi apropiindu-se.

Aşadar, „Uşile Pocăinţei” acum sunt uşile cerului deschise în inimi pentru toţi. „De aceea, perioada Triodului, ca şcoală a eliberării de păcat şi nevoinţă pentru mântuire, este un urcuş spre Sfintele Paşti, o ridicare a sufletului din păcat, pentru a-L întâlni pe Hristos Cel înviat, căci învierea în Hristos este cu adevărat viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor”.

Pe aceste uşi ale pocăinţei a intrat şi vameşul din parabola primei Duminici a Triodului, descuindu-le cu cheia următoarelor cuvinte: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Cheia lui a fost pocăinţa puternică, unită cu smerenia. De fapt, aceasta este cea mai potrivită pregătire pentru slăvita Înviere, căci ceea ce facem noi în vremea postului este să ne curăţăm de păcate, prin pocăinţă şi smerenie. Smerenia este începutul înnoirii noastre, de aceea Triodul ne arată că vameşul, prin smerenie, a luat o mulţime de daruri: „Fariseul de slavă deşartă fiind biruit , iar vameşul în pocăinţă plecându‑se au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându‑se, s‑a lipsit de bunătăţi, iar acesta negrăind, s‑a învrednicit darurilor” (Stihiră din slujba Vecerniei).

Aşadar, încă din prima zi a perioadei Triodului este anunţată pocăinţa, pocăință în jurul căreia vor gravita toate slujbele oficiate în biserică, dar şi toate ostenelile particulare ale credincioşilor smeriţi, evlavioşi şi plini de sfinţenie.

În suspinul  Vameşului din templu din prima duminică a Triodului este anticipată rugăciunea stăruitoare, plină de credinţă şi de nădejde a tâlharului răstignit de-a dreapta Mântuitorului, pătruns, în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, de pocăinţă profundă. Iar rugăciunea tâlharului este ecoul rugăciunii Vameşului din templu.