Citeam deunăzi tot pe portalul acesta un editorial de-al unui prieten despre rolul nefast de cele mai multe ori al muzicii și despre afinitățile muzicale de excepție ale demonului suprem.
În timp ce unii vor zâmbi detașat, alții ne vor acuza de radicalism bolnăvicios, de ochelari de cal sau de bigotism de mamaie neștiutoare.
Filmul „Satanismul în muzica rock“ deja a devenit un fel de fantoșă a fanatismului bătrânilor sau un exemplu de ineficiență ideologică.
În acest timp, preoții își văd de slujba lor, iar copiii noștri e musai să asculte o muzică la modă, ceva de valoare, sau și mai mult, să meargă la un concert rock, că România a devenit atractivă și pentru marile formații, nu numai pentru C.C. Catch după douăzeci de ani de la ultimul hit.
Bucureștii, ba chiar și Timișoara, Clujul, sunt pe harta mega-concertelor, și totul este privit ca o șansă acordată României, ca un semn că am intrat în rândul lumii sau ca o invitație la modernitate.
Să ne înțelegem. Și eu când eram adolescent, aflat la o Olimpiadă națională de Literatură română, am rămas fascinat total la auzul unor melosuri celebre ale trupei Metallica, probabil cea mai faimoasă și reprezentativă trupă heavy metal din istoria muzicii. Am fredonat „Unforgiven“, „Sad but true“ sau „Nothing else matters“. Nu am fost niciodată rocker, dar aceste cântece mi-au plăcut mult. Soundul era excepțional – credeam eu – aveau în ele ceva de o gravitate și profunzime unice.
Pe atunci nu știam deloc engleză – sau o engleză de la filme – așa că versurile, imitate stângaci, penibil chiar pentru un cunoscător, îmi sunau familiar și afectat, răspunzând pe deplin părerii de sine pe care o aveam atunci. În acei ani, citeam în derivă zeci de cărți de filosofie și critică literară și scriam gongoric, cu cel puțin zece neologisme total necunoscute majorității în fiecare frază. Așa că atunci când am scris teza de la Olimpiada națională i-am pus în serioase tribulații semantice pe bieții profesori corectori. Ceva de genul: osmoza ontologică a reacției cu sensibilul interiorizează evanescența eului și exuvia hipogeică a somaticului (citat din teza mai sus amintită despre Eminescu).
Avântul metalist a trecut peste câțiva ani, în tot acest timp eram elev seminarist, citeam și Sfinții Părinți, și teologie.
Mai târziu, după ce am început să învăț intensiv engleză, am devenit interesat de versurile muzicilor rock ascultate febril în copilărie.
Și am rămas stupefiat. Este o ierarhie a valorilor total inversată (și nu generalizez), care vrea să distrugă tradiția și orice instituție a ei: Biserică, stat, familie et caetera. Este o revoltă permanentă împotriva lui Dumnezeu, a virtuților și a valorilor umanității, care se manifestă prin ură, individualism, negarea morții proprii și recursul la crimă, oridecâte ori ceva nu îți place. De fapt, aceasta este sub-cultura Hollywood, cea mai mare revoluție culturală după comunism. Oricând cineva nu îți place, filmul și muzica îți spun să-l ștergi din această lume, cu ajutorul armelor.
Nu vreau să dramatizez, nu sunt nici eu tocmai un pasionat de romanțe, dar cred că cei mai mulți dintre tinerii care sar în sus la concertele rock nu au habar că prin acestea, sau măcar prin unele, își dăruiesc viața muzicianului tenebrelor. Unele melodii sunt chiar legăminte sataniste, făgăduințe luciferice, invitații la crimă, apeluri la sinucidere, violență, droguri, sexualitate aberantă. Atâta timp cât e în engleză, părinții – cei mai mulți ignoranți – cred că e OK. Am și eu tineri care vin la Biserică, se spovedesc, dar când îi întrebi dacă ascultă muzică pierzătoare de suflet, zâmbesc jenați: „E doar muzică“.

Și pentru ca să nu credeți că e doar o predică de amvon, v-am tradus cu inima strânsă o parte dintr-o melodie a trupei Metallica, pe care copiii noștri o cântă siderați și care a fost vândută în câteva sute de milioane de copii worldwide. Această melodie cântă practic unirea cu diavolul a celui ce o cântă (sau o ascultă), într-un mod subtil, dar nu mai puțin efectiv.
Și de aici întuneric, răutate, multă singurătate, păcate grele, posedare, boli incurabile, sinucideri, moarte sufletească, șine întrebăm: de unde, Doamne? Și dacă rămânem șocați citind, înseamnă că mai este ceva sfințenie în noi.
De acum nimeni nu mai poate spune că n-a știut, că doar cea mai mare strategie a diavolului este să ne facă să credem că nu există.


Trist dar adevărat (Sad but true)



Hei, eu sunt viața ta, sunt cel ce te duce acolo,
Hei, eu sunt viața ta, sunt cel căruia îi pasă
Ei, ei trădează
Sunt singurul tău prieten acum
Ei, ei trădează
Eu sunt pururea aici.

Sunt visul tău, fă-l real
Sunt ochii tăi când trebuie să furi
Sunt durerea ta când nu poți simți
Trist dar adevărat.
Sunt visul tău, când ești cu mintea aiurea
Sunt ochii tăi când ești departe
Sunt durerea ta când te răzbuni
Știi că e trist dar adevărat.


Tu, tu ești masca mea
Tu ești acoperământul meu, adăpostul meu
Tu, tu ești masca mea
Tu ești cel care este blamat
Fă, Fă-mi lucrarea mea
Fă-mi lucrarea murdară,
Țap ispășitor.

Fă, fă faptele mele
Căci tu ești cel ce ești rușinat.

Sunt adevărul tău, când minți
Sunt alibilul tău întemeiat
Sunt înăuntru, deschide-ți ochii
Sunt tu.
Trist dar adevărat.