Taina Mărturisirii și rigorile ei

Biserica Ortodoxă accentuează în învățătura de credință, oglindită desigur în cântările de la slujbe precum și în predicile preoților, nemărginirea milostivirii lui Dumnezeu și îndelungă răbdarea Sa pentru greșelile și neputințele voite sau fără de voie ale credincioșilor. Pentru păcatele noastre a venit Hristos în lume și, cu toate că prin Botez primim iertarea lor, este evident că nici un creștin nu a reușit să-și păstreze asemănarea cu Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (cf. Ps. 103, 2). Avem însă un Dumnezeu care Se îndură din nou, dându-ne iertarea prin Taina Spovedaniei, așa cum le-a spus ucenicilor Săi, că se vor ierta în cer păcatele celor ce vor fi iertați de ei pe pământ (Ioan 20, 22). Această iertare e condiționată de pocăință, adică de dorința lepădării de păcat și din acest motiv duhovnicii de ieri și de azi acordă iertarea, dar cu ea vine și un canon de pocăință.  

Sfinții Părinți ai Bisericii au oferit numeroase rânduieli sau canoane, pe baza propriilor experiențe cu credincioși pocăiți sau recalcitranți, îndreptați duhovnicește sau dimpotrivă, căzuți din nou ori adesea afundați mai tare în propria neputință. Unele canoane ni se par nouă, creștinilor de azi, imposibil de aplicat. Printre acestea putem aminti excluderea de la Sfânta Împărtășanie pentru ani și zeci de ani, ori rânduieli de rugăciuni și metanii zilnice cu greu de ținut până și de către monahii cei mai înduhovniciți. Rostul canoanelor e desigur îndreptarea unor devieri mai mari sau mai mici de la porunca iubirii: uciderea aproapelui, nedorirea de prunci care se încheie prin uciderea celor nenăscuți, înșelarea soților, ura față de aproapele, nedreptatea făcută oricui dar mai ales văduvelor, orfanilor și săracilor, ca să numim doar câteva. Există desigur și canoane mai mici pentru păcate mai mici. Însă oricât s-a propovăduit în Biserică faptul că un canon nu e o pedeapsă pentru un păcat, ci un remediu pentru a-l ajuta pe creștinul nedeplin să se reintegreze în comunitatea sfinților, spaima față de aceste „porunci preoțești” sau poate de reproșurile moralizatoare ale celor meniți să-i ierte îi determină pe unii să ascundă păcate la Taina Spovedaniei sau să se mărturisească mai rar, adesea trecând zeci de ani de la ultima mărturisire care cel mai probabil, în loc să fie eliberatoare, a fost traumatizantă. 

Fără a promova prin aceasta o iertare deșănțată a păcatelor, e îndeobște de înțeles că adesea spovedania își ratează sensul fie atunci când duhovnicul e prea aspru, fie când dimpotrivă e prea blând și bagatelizează nereușitele creștinului aflat în căutarea păcii cu sinele propriu și, implicit, cu Dumnezeu. Duhovnicia este de aceea o artă aleasă, pe care preotul parțial o primește ca pe o harismă dumnezeiască iar parțial și-o dezvoltă din experiența cu cei veniți să i se destăinuie. Însă nu toți creștinii ajung să întâlnească pe acel părinte bun, care îi determină să-și schimbe viața în bine. Unii eșuează în credințe părtinitoare de sine dar deloc mântuitoare, cum că se pot spovedi singuri înaintea lui Dumnezeu sau că își spală păcatele punând în balanță fapte bune ca astfel să afle un oarecare confort emoțional. Alții trăiesc o dramă nemărturistă de-a lungul întregii vieți, un chin amplificat prin însăși ascunderea lui, ducând cu ei povara în mormânt, deși nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu.

Minunea învierii unei femei evlavioase pentru a-și mărturisi păcatul

Ultima strofă din Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, „slava” care precede rugăciunea finală, este un îndemn de cinstire a Preacuratei, făcând trimitere la o asemenea dramă, încheiată fericit cu o minune: „Veniți toți pământenii să facem prăznuire Maicii lui Dumnezeu, cea care ne izbăvește pe noi din mâinile diavolului cel ce urăște binele, precum a izbăvit pe femeia care se ruga ei și a înviat-o de și-a spovedit păcatul. Vezi, dar, suflete al meu, pentru ce te lenevești și nu strigi către Maica lui Dumnezeu: Doamnă atotstăpânitoare, ceea ce ai născut cu nespusă minune pe Domnul cel iubitor de oameni, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe noi”.

Povestirea intitulată „Despre aceea care a înviat din morți ca să-și mărturisească păcatul cel ascuns” este expusă pe larg în florilegiul intitulat „Minunile Maicii Domnului”, cuprinzând felurite întâmplări minunate din viețile creștinilor în care se arată ajutorul Preasfintei Fecioare în necazuri adesea fără ieșire. Cartea, compilată de monahul Acachie Criteanul, tradusă pe la începutul secolului al XIX-lea în românește (în varianta de la Neamț, 1822 este vorba de „minunea a 56-a”) este disponibilă azi în numeroase variante, adăugite cu noi întâmplări minunate (precum aceea a părintelui Nicodim Măndiță) sau prescurtate (precum cea tipărită la Editura Doxologia).

Taina învăluie atât persoana celei mântuite prin rugăciunea Maicii Domnului, cât și timpul și locul unde s-a petrecut minunea, dar și păcatul mărturisit și iertat. Povestitorul amintește de o femeie căsătorită, nelipsită de la biserică, care trăia o viață cuviincioasă așa încât casa ei părea o mănăstire, iar viața îi era plină de milostenii și fapte ale credinței. Și totuși deși se ducea adesea la spovedit, nu a putut niciodată să-și deschidă sufletul și să-și mărturisească un anume păcat considerat de ea grav, sau poate chiar grav. Mereu, întorcându-se de la spovedania ratată, ajungea acasă și se ruga mult, cu lacrimi, în fața icoanei Maicii Domnului pentru iertare. Totuși a murit cu această povară și în cea de-a treia zi, când i se făcea prohodirea în biserică, femeia a înviat rostind cuvintele: „Mare este puterea ta, pururea Preafericită Stăpână!” iar apoi a chemat în grabă un duhovnic și și-a mărturisit greaua povară, pe care povestitorul o acoperă în tăcere. Dar nu în tăcere rămâne mărturisirea femeii despre cele petrecute cu ea pe lumea cealaltă, care e o pildă pentru credincioșii ortodocși. Ea a povestit cum sufletul i-a fost răpit de diavoli și tras către iad, însă deodată în haosul întunecos s-a arătat Preacurata Născătoare de Dumnezeu care cu putere a luat apoi sufletul aceleia și l-a dus înaintea lui Hristos, numit aici „Dreptul Judecător”, care era necăjit de păcătoșenia femeii nepocăite și voia să-l trimită la chinurile veșnice. Atunci însă Preabinecuvântata a intervenit, făcând apel la milostivirea Fiului ei și la sângele Său vărsat pentru păcătoși, arătând și că femeia mult și-a plâns fărădelegea înaintea icoanei Preacuratei. Domnul i-a răspuns că nimeni nu se poate mântui fără mărturisirea păcatelor, pentru că în iad nu este pocăință. Altfel spus, lipsa de îndreptare a femeii a rodit în ea chinul cel veșnic. Atunci însă Preasfânta i-a răspuns că El însuși stăpânește viața și moartea și L-a rugat să nu uite de binefacerile femeii precum și de dragostea ei mare față de Maica Domnului, care covârșește toate fărădelegile. La aceste rugăminți, Mântuitorul a poruncit ca sufletul femeii să se întoarcă în trup, ca astfel să-și mărturisească păcatul și să ia iertare. Prin urmare cea înviată, după ce s-a spovedit, i-a îndemnat pe cei adunați la înmormântare să nu mai plângă, că nu ajută la nimic, ci mai degrabă să o pomenească la Sfânta Liturghie, să facă milostenie pentru sufletul ei, să se păzească de păcate și să se mărturisească cu sinceritate la spovedanie. Acestea zicând, a murit din nou. Iar povestitorul își încheie istorisirea amintind de o întâmplare similară petrecută cu trei călugărițe (în cartea „Mântuirea păcătoșilor”, capitolul 7), care însă nu s-au mântuit, fiindcă mântuirea nu vine din post, milostenie și faceri de bine dacă nu sunt însoțite de pocăința sinceră. Dar simte nevoia să accentueze încă o dată faptul că Dumnezeu S-a milostivit de acea femeie pentru evlavia pe care ea o avea către Preacurata Sa Maică.

Ajutorul primit de la Preacurata Fecioară în mărturisirea păcatelor

Din povestirea păcătoasei înviate creștinii pot trage mai multe foloase. Unul dintre acelea este înțelegerea că unii oameni, oricât de buni ar părea că sunt, nu se mântuiesc. Dar acest lucru nu e datorat hotărârii neclintite a lui Dumnezeu și dreptății Lui, ori încălcării vreunui punct din lista păcatelor neiertabile, ci lipsei de îndreptare a oamenilor, neputinței lor de a se smeri și a-și recunoaște greșeala înaintea duhovnicului și a lui Dumnezeu. Nu vrednicia sau priceperea duhovnicului însă aduce iertare, ci sinceritatea celui ce se mărturisește și dorința de îndreptare.

Povestitorul insistă asupra secretului spovedaniei, ascunzând păcatul aparent impardonabil de ochii cititorilor. Aceasta arată că noi suntem tentați să categorisim păcatele și neputințele în mari și mici, iertabile și neiertabile, pasibile de canon, opritoare de la Sfânta Împărtășanie sau dimpotrivă păcate veniale, adică „ușoare”, prin care nu s-ar încălca în mod explicit legământul creștinului cu Dumnezeu. Pe unii îi numim vrednici de Împărăția cerească iar pe alții îi aruncăm în iad, uneori încă din timpul vieții pământești. De aceea s-a și ajuns la mărturisirea în secret, după ce în Biserică se practicase mai multe secole de-a rândul, până în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, spovedania publică. Tocmai de din aceste motive duhovnicii, în ascultarea păcatelor creștinilor, țin seama nu atât de gravitatea păcatelor ci de dorința oamenilor de a se îndrepta și a primi iertare. Astfel, canoane de pocăință cu durate extrem de mari se reduc la un timp scurt, pornind de la un cuvânt al unui părinte al pustiului: „De va vrea omul cu adevărat, de dimineață până seara ajunge la măsura dumnezeiască” (Patericul, Avva Alonie 3). Acesta e motivul pentru care, în pericol de moarte, păcătoșilor de orice fel li se dă imediat Sfânta Împărtășanie dacă se pocăiesc, fiindcă mărturisirea lor nu mai are când să fie probată.

Încă un lucru mai este de amintit în pocăința femeii înviate, anume că păcatul misterios i-a fost iertat numai în trup, fiind întoarsă la viața pământească. Atotputernicul ar fi putut să decreteze iertarea ei pentru mulțimea faptelor bune și evlavia ei, dar a trimis-o înapoi în lume fiindcă păcatele săvârșite în timpul vieții trupești se iartă de-a lungul aceleiași vieți. Moartea întărește starea în care noi oamenii ne aflăm, iar dacă ne găsește nepocăiți, atunci nici rugăciunile pe care cei dragi le fac pentru cel adormit, nici milosteniile ori pomenirile liturgice nu îi obțin iertarea postumă, ci mai degrabă atenuarea consecințelor nefaste ale faptelor sale rele.

În final, se cuvine să amintim și rolul intervenției extraordinare a Maicii Domnului în destinul acestei femei care a cinstit-o cu adevărat toată viața. Aminteam că poate asprimea cuvintelor duhovnicilor sau judecata aspră a semenilor îi determină pe cei mai slabi să nu ajungă a se mărturisi după rânduială. Departe de la a face o apologie mărturisirii înaintea icoanei Preacuratei, care ar părea un soi de eschivare de la Sfânta Taină a Pocăinței, este binecunoscut că mulți credincioși aleargă cu mai mare dragoste la Preasfânta Maică, decât la iertarea lui Dumnezeu, asemenea copiilor care atunci când au făcut o boacănă, se ascund la poalele mamei protectoare. E de remarcat că nu Maica Domnului însăși mântuiește, ea nu are această putere pe care Dumnezeu Tatăl a dat-o Fiului, iar Domnul Hristos a dat-o mai departe Apostolilor, și prin ei până astăzi preoților. De fapt și preoții nu au ei înșiși această putere, ci iartă cu puterea lui Hristos. „Eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate cate mi-ai mărturisit”, spune slujitorul înainte de a spovedi pe credincios. Însă Maica Domnului mijlocește ca nimeni alta înaintea Fiului său. Sunt multe alte povestiri în care se arată puterea de înduplecare pe care Preacurata o are față de Dreptul Judecător. Dar și această putere nu e vreodată arbitrară, împărtășită preferențial, ci dimpotrivă ea se revelează ca o putere izvorând din iubirea maternă care acoperă stângăciile copiilor ce caută salvare. Ea nu scutește pe fii și fiice de la mărturisirea păcatelor, în schimb îi ocrotește și le dă încredere că nu sunt singuri în această dezgolire de sine, ci au mereu o mamă care le sare în ajutor.