Am rămas uimit deseori de ce pot spune copii. Nu neapărat că au gândit profund, ci pentru că leagă câteva cuvinte cu o transparență de negândit pentru noi. Așa am primit ca dar de la Dumnezeu o propoziție de la fiul meu, pe când era tare mic, spunându-mi: „Tati, urâtă e viața fără moarte!”. I-am spus, atunci, că nu a rostit o propoziție ci „cuvinte-doctorat” din care poți naște meditare întreaga viață. Așa am primit, fără nici un merit, cuvintele unei fetițe care explica ieri, pe treptele catedralei, că nu trebuie să spună cuvinte multe când se roagă și că cea mai importantă e liniștea: „Mami, aici te rogi pe vârfuri!”. Mama a privit-o lung. Ea a zis: „fără să faci zgomot, cuminte, liniștit! Să nu fugă îngereii de zgomot!”. Mama a privit-o lung, un pic speriată de prezența mea. Eu am privit-o cu admirație și i-am sărutat mânuța. Știa ce zice.

Postul nu e prilej de zgomot, de târguială. Dacă privim la tradiția Vechiului Testament, construită să aștepte cu nădejde pe Mesia, oamenii care trăiesc la intensitate maximă istoria poporului lui Israel nu sunt altfel decât oameni de liniște. Devin rostitori și mărturisitori la limită. Ba unii dintre profeți nici nu mărturisesc prin cuvinte, cât prin gesturi. Postirea, până să se instituie sufocantele percepte ale fariseismului partinic, era mai degrabă un efort legat de om, nu de mâncare. O chestiune de restaurare a relației cu jertfa de la altar prin jertfirea de sine. Pruncul către care ne îndreptăm acum, spre Betleem, va aduce cel mai neașteptat ingredient al postirii. Iertarea! Care nu poate veni din zgomot și menținerea în vorbărie continuă, din flecărirea aproapelui ori – acum, că tot e la modă – din expunerea păcatelor aproapelui ca să pari tu mai bun, pur, accesibil harului. Iertarea nu poate veni decât din netulburare, din atenția îndreptată pe tine, din postirea pe... vârfuri. Fără zgomot. Fără să-i spui tu lui Dumnezeu ce are de făcut pentru a-și îndeplini părinția Lui.

Pare simplu. Pe măsură ce încercați, însă, să vă liniștiți simțiți că vă este tot mai greu. Că mereu intervine câte ceva. Că e ceva care vă apasă și tălpile vi se așază prea tare pe pământ și fac zgomot. Postirea nu este un marș triumfal cu bucate alese din cărți de post. Exigența postului, de fapt, e nemâncarea și privește inclusiv – sau mai ales – nemâncarea aproapelui. Nu e vânătoare de comori, ci mers pe vârfuri într-un design nelămurit de la început, dar care te aduce aproape, tot mai aproape de Dumnezeu. Harta drumului spre Betleem. Așadar, ne îndeamnă pe fiecare la moderație și liniște. Călătoria, însă, ne-o construim singuri. Putem să o luăm prin haturile văii Iordanului, prilej de hrană țânțarilor, ori hăcuială fiarelor, ori prin pustia ce leagă lunca Iordanului de memoria noastră prin Ioan Botezătorul ori, mult mai târziu, de Gherasim ori Maria Egipteanca. Putem să coborâm pe drumul pietruit și cunoscut care se frânge la un moment dat parte urcând spre Ierusalim, parte coborând spre Ierihon. Putem, pur și simplu, urmând geografiei străbătute de Maica Domnului însoțită de Iosif și ai lor, să trecem tangent Ierusalimului, să ne închinăm spre Templu și apoi, cu o catismă de respirație, să pornim spre locul Nașterii. Între Ierusalim și Betleem, pe când prin 1995 se lărgea drumul național, un excavator s-a agățat de un colț de zid. S-a alertat poliția și Institutul de Cercetări Arheologice și, săpându-se atent, s-a aflat zidul unei basilici de secol primar și înscrisul de pe piatra ce sprijinea odinioară Altarul a confirmat ceea ce arheologii bănuiau: locul unde se odihnise ultima dată Maica Domnului cu Pruncul în pântece înainte de a merge spre Betleem. Loc sfânt. Loc de odihnire. Pentru că, nu-i așa, la Betleem nu putem merge decât pe vârfuri, nezgomotoși și odihniți de grijile cotidianului.

Să postim, dar, pe... vârfuri. Cu zgomot puțin și atenție la echilibru. Cuminți, aș îndrăzni să spun, fără să postăm toate cele, ci păstrând atenție la toate. Neuitând că aproapele nostru  e viața noastră. Și că viața, oricât de neprețuită este de noi, se valorizează prin înviere. Mergem mai departe. Mâine vom chema alături pe David și psalmii săi. Să ne povestească ei către Cine ne îndreptăm!