„Însuţi şi acum Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N) … uneşte-i într-un gând, încununează-i într-un trup…”. Aceasta este epicleza Tainei Cununiei, simbolizată prin unirea ritualică a mâinilor drepte a mirilor, mâini care poartă verighete, simbol al dragostei fără de început şi fără de sfârşit.

Înrâurit de sentimentul dragostei, bărbatul va lăsa pe mama sa şi pe tatăl său şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. De ce un trup?Pentru că „taina aceasta mare este în Hristos şi Biserica Sa” (Efeseni V, 32). Hristos este capul Bisericii (trupul Său) pe care a iubit-o şi s-a dat pe Sine pentru ea. De ce trupul devine metafora unirii mirilor în taina dragostei?Trupul e oglinda îngemănării celor două persoane. Oare nu are un trup doi ochi prin care vede omul? Oare nu sunt două urechi prin care auzim, doi plămâni prin care respirăm, două mâini cu care lucrăm, două picioare cu care mergem, etc.? Sunt atâtea perechi de organe care îndeplinesc aceeaşi funcţie, se susţin unul pe altul. Cât de frumos exprimă, aşadar, trupul această suplinire a îndatoririlor soţilor în căsătorie! De aceea trupul devine casa dragostei celor două suflete unite prin rugăciunea şi binecuvântarea preoţilor.

„Şi dă roabei Tale să se plece în toate bărbatului său şi robului Tău să fie cap femeii”.

Bărbatul e chemare, raţiune, cunoaştere, putere, reflexiune, creaţie; femeia e răspuns, inimă, iubire, dăruire, spontaneitate, procreaţie, posibilitate de inspiraţie şi de revelare a puterii lui. Bărbatul se identifică cu facultatea raţiunii, iar femeia cu cea a simţirii. Cele două facultăţi se conjugă prin actul voinţei smerite într-o legătură complementară şi profundă a dragostei. Căci Taina Cununiei în înţelesul ei cel mai intim e o jertfă; numai atunci când amândoi se jertfesc unul pentru altul, nunta atinge profunzimile unei taine dumnezeieşti şi devine creatoare. Nunta, iubirea, implică mucenicie, jertfă („Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat…”). Facultatea voinţei devine esenţială în sinergia unirii celor doi „ca prin aceasta să rămână nezdruncinată unirea lor până la sfârşit” (rugăciunea în a opta zi după Cununie).

Trupul şi sufletul sunt oglinda Tainei Cununiei. Iubirea între soţi se adânceşte mereu pe măsura convieţuirii, se preface din putere în putere. La început, iubirea e mai mult trupească, cei doi sunt „un trup”. Apoi, iubirea-cunoaştere, evoluează spre sferele interioare ale sufletului, încât cei doi devin un trup şi un suflet; şi, în sfârşit, după ani şi ani, unirea lor devine tot mai adâncă, spiritualizată, atât de adâncă încât cei doi ajung o minte şi o inimă, un suflet, o deofiinţime duhovnicească.