„Tu ești lumina mea, Doamne! Doamne, luminează-mi întunericul meu!”
Chemarea la lumina dumnezeiască le este adresată tuturor, așa cum citim: „Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie; Doamne, în lumina Feței Tale vom merge și în numele Tău se vor bucura toată ziua și întru dreptatea Ta se vor înălța!” (Psalmul 88, 15-16).
Știm că atunci când rostim Crezul, facem o mărturisire mângâietoare: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Am putea spune că Dumnezeu este Lumină și că David Prorocul, inspirat de Duhul Sfânt, zice: „Tu ești lumina mea, Doamne! Doamne, luminează-mi întunericul meu!” (II Regi 22, 29).
Fiecare dintre noi a avut prilejul ca, pe parcursul vieții, să aibă experiența a cel puțin unei drumeții sau a câtorva pași printr-un întuneric perfect, să zicem. Știm cât de incomod este și că dorim să ieșim de îndată la lumină, să se termine o dată cu întunericul. Cum ne-am simți oare să știm că, odată soarele scăpătat după deal, el ar apune atunci pentru ultima dată și că ar trece ore în șir fără să răsară la ora cunoscută, potrivit mersului astrelor? Ne-am simți ca și cum cele câteva ore sau zile – Doamne ferește! – ar dura mii de ani, iar inima ne-ar exploda și s-ar face țăndări.
Chemarea la lumina dumnezeiască le este adresată tuturor, așa cum citim: „Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie; Doamne, în lumina Feței Tale vom merge și în numele Tău se vor bucura toată ziua și întru dreptatea Ta se vor înălța!” (Psalmul 88, 15-16).
(PS Calinic Argatu, Episcop al Argeșului și Muscelului, Veșnicia de zi cu zi, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 11)