Aproape că nu este săptămână în care să nu răbufnească în mass-media vocile celor care au alergie la semnul crucii. Văzând ritmicitatea și alternanța atacurilor, de multe ori ești tentat să crezi că totul e programat, că există o strategie pusă la punct în vreun birou, în semilegalitate, pe care harnici activiști anticreștini se sforțează s-o aplice la milimetru. Cu energie demnă de o cauză mai bună, aceștia se folosesc de orice informație relativă la viața Bisericii pentru a mai croșeta un nod în papură.
Între cauzele pentru care Biserica este sistematic supusă unui bombardament mediatic, se numără și obsesia după audiență. A aborda subiecte de natură religioasă, mai ales de o manieră scandaloasă, atrage fără doar și poate atenția unui public român eminamente religios. Este oarecum inexplicabil faptul că românii "consumă" genul acesta de presă, având în vedere că multe dintre abordările media sunt de natură a le jigni tocmai sentimentele și credințele religioase. Dacă toți creștinii din țară ar închide televizorul sau radioul și nu ar mai cumpăra ziarele care le calcă în picioare convingerile religioase, atunci s-ar face o curățenie foarte serioasă în mass-media. Însă fie dintr-o curiozitate precum cea care l-a îndemnat pe Adam să muște din fructul oprit, fie din dorința de a combate pe cei care lezează aceste convingeri, fie din motive care îmi scapă acum, românii se înghesuie (încă) să urmărească tot ceea ce are o legătură cu viața religioasă (chiar dacă - sau mai ales atunci când - e vorba de ceva scandalos/calomnios).
Alături de acest aspect, izvorând sau nu din planuri de marketing întocmite fără scrupulozitate, se adaugă și celebritatea pe care o capeți luând la țintă Biserica. E un lucru binecunoscut că una dintre metodele de a deveni vizibil este să "ataci" un subiect (o instituție, un personaj) foarte cunoscut. Sunt unii care au ales să atace tocmai cea mai credibilă instituție din România, Biserica, pentru a ieși cu ceva în evidență. Cine ar fi știut în România de Remus Cernea dacă acesta, în loc să fie atacatorul înverșunat al Catedralei Mântuirii Neamului, s-ar fi rezumat la articolele despre trupe rock sau despre ce înseamnă a fi liber cugetător? Sau câtă trudă i-ar fi trebuit profesorului de filosofie Emil Moise să devină celebru în țară, sau măcar acasă, în Buzău, prin rezultatele școlare ale elevilor săi? Decât să construiești ceva, să contribui cu ceva pentru comunitate e mult mai ușor să critici, să arunci cu pietre. Ba te mai alegi și cu aura de luptător pentru "drepturile" unor oameni care, în fapt, nu ți-au cerut niciodată să faci asta pentru ei (e ca în povestea în care cineva a vrut să ajute o bătrânică să treacă strada, deși aceasta nu avea nici o intenție în acest sens).
În fine, o altă cauză a marelui deranj pe care-l produce în mintea unora existența Bisericii, este aceea că această instituție este cotată de populație, sistematic, cu cea mai mare încredere. De unde, automat, au tras concluzia unii și alții că Biserica deține o mare putere și că amenință alți poli de putere. De-a lungul istoriei, Biserica a fost deseori – și uneori exclusiv – atacată datorită poziției privilegiate pe care o deținea în conștiința unui popor.
Pe vremea când Apostolul Pavel închega numeroase comunități creștine în Asia, în Efes a avut loc o răscoală a argintarului Dimitrie (moment relatat în Faptele Apostolilor, în capitolul 19). Acesta i-a chemat la revoltă pe toți meșterii cu care lucra, spunându-le că își vor pierde câștigurile obținute din ridicarea de temple de argint zeiței Artemisa. Nemulțumiți că cei convertiți la creștinism nu se mai închinau la zeii făcuți de mâini, aceștia au provocat tulburare în cetate, adunând mulțimile în stradă cu strigătul: „Mare este Artemisa efesenilor!“ Numai intervenția oficialităților acelui oraș, care i-au îndemnat pe cei care ar avea ceva de reproșat creștinilor să apeleze la instanțele de judecată, a potolit atunci acea revoltă a meșterilor lui Dimitrie argintarul.
Acesta a reușit, iată, să-și facă ucenici și peste veacuri. Îi recunoști ușor: se tem ca nu cumva lumea să nu se mai lase păcălită de tot felul de idoli (al căror număr e sporit de creativitatea acestei societăți de consum), caută să stăpânească populația prin intermediul unor "temple" mediatice și, nu în ultimul rând, strigă în spațiul public din toți bojocii: „Mare este laicitatea statului român!“