Modul în care și-a trăit viața fratele Ioan David și în care se pregătea pentru moarte nu l-am întâlnit decât la Sfinții Părinți din pustie. Timp de 7 ani, a trăit având pregătite în casă crucea și sicriul în care a fost îngropat, și tot timpul cugeta la moarte. Îmi spunea că grea va fi clipa despărțirii sufletului de trup și, dacă omul ar ști ce-l așteaptă, în coate și genunchi ar sta toată viața, numai să scape de focul iadului.

Fratele Ioan a trăit cu sicriul și cu crucea în casă. Crucea am adus-o cu cineva de pe dealuri, o bârnă de stejar pe care a lucrat-o cineva din Strungari, și aia se află acum la mormânt, o cruce de lemn. Crucea și sicriul erau acolo, pe hol, și mă loveam de ele când mergeam la el.

Boală și suferință

Încă din vara anului 1994, sănătatea fratelui Ioan s-a înrăutățit și starea sa se agrava pe zi ce trecea. Eram foarte atent la acest lucru, fiindcă fusesem avertizat în legătură cu ceea ce urma să se întâmple nu peste multă vreme. În luna decembrie a aceluiași an, deja începuse să se schimbe la față, căci m-a învățat și acest lucru – pe care n-am să-l uit cât trăiesc –, probabil ca să iau aminte la el. „Știi care sunt semnele morții?” „Nu”, zic eu. „Să-ți fie bine aminte. Când vezi că apar cearcăne dedesubtul ochilor de culoare vânătă, să știi că nu mai este mult. Dar, când o să vezi și unghiile învinețindu-se, să știi că moartea-i aproape”. Aceste lucruri le-am observat și eu, păcătosul, și le-am împărtășit celor care erau mai apropiați lui, avertizându-i în legătură cu ce va urma.

Fratele Ioan a suferit ca un adevărat mucenic, fără ca cineva să-l poată ajuta sau alina cât de puțin în îndelungata și greaua suferință pricinuită de acel cancer de la stomac care înainta fără milă, deși am dus în mai multe rânduri la chilie medici pentru a-l ajuta cât de cât. Dar le-a răbdat pe toate cu dragoste, până în clipa morții.

Două săptămâni nu avusese scaun, nici nu mâncase nimic, pentru că nu-i suporta stomacul. Doar din când în când, mai lua pentru alinare – dar fără niciun efect – diferite pastile. În seara de 5 ianuarie 1995 am primit telefon de la o soră care era apropiată fratelui Ioan, cerând să merg cu un medic, fiindcă el nu mai suporta durerile. A doua zi de dimineață, ne-am dus pe o zăpadă până la genunchi la chilie, împreună cu medicul din Pianu de Sus și o asistentă. Când medicul l-a văzut pe fratele Ioan, după ce l-a consultat, mi-a confirmat că starea lui era gravă. I-a prescris tratament și a plecat, urmând ca a doua zi, de Sfântul Ioan, să revenim pentru o ultimă încercare de a-i provoca stomacul să pornească fiindcă, așa cum am spus, de două săptămâni nu avusese scaun și era tare balonat.

Acest lucru, într-adevăr, s-a reușit a doua zi, de Sfântul Ioan și, fiindcă durerile nu conteniseră, medicul hotărî să-i facă o injecție cu un calmant puternic. După această injecție, fratele Ioan căzu într-o stare de somnolență totală. Văzând că nu se mai poate discuta nimic cu el, am părăsit chilia împreună cu medicul și asistenta, lăsându-l cu un frate de la Afteia, care venise cu câtva timp în urmă să aibă grijă de el. Plecarea mea nu mi-o pot ierta niciodată, căci mi-a spus înainte de a i se face injecția: „Să nu mă lași! Să stai lângă mine!”, dar eu, păcătosul, n-am ascultat, văzând că nu se mai poate discuta cu el. Am coborât la Sfânta Liturghie la paraclis, iar apoi am plecat la Sebeș. Am ajuns acasă la ora 14.30. La ora 15.00 am primit telefon că fratele Ioan murise!

M-am întors imediat și am rămas la chilie împreună cu încă doi frați, până după înmormântare. Acolo se afla și sora care trebuia să-i pregătească toate cele necesare pentru înmormântare. Cum a murit fratele Ioan? Am stat de vorbă cu fratele care i-a ținut lumânarea și mi-a spus acestea: „După ce ați plecat de la chilie, nu după mult timp, și-a revenit și doar atât a spus: «Eu acum mă duc! Tu ai să rămâi aici, dar nu pentru mult timp și-ai să pleci»”, lucru care s-a întâmplat după aproximativ opt săptămâni, chilia rămânând goală.

Dimineață, înainte de a se întâmpla toate acestea, venise la fratele Ioan părintele călugăr de la capelă, de jos, care l-a spovedit și împărtășit, și așa a murit. A plecat la Domnul după ce a primit Sfânta Împărtășanie, precum Sfinții Părinți.

Trecerea la cele veșnice

A adormit în Domnul după o îndelungă și grea suferință, în ziua de 7 ianuarie 1995, ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul său, la vârsta de 75 de ani. Așa cum viața i-a fost în voia deplină a lui Dumnezeu, la fel i-a fost și trecerea la cele veșnice.

Era un om al lui Dumnezeu, un om sfânt. Cu un an înainte de a muri, mi-a spus data când moare. Era bolnav, avea cancer și mi-a zis: „Frate, să ții minte că în ziua de 7 ianuarie, când e Sfântul Ioan Botezătorul – fiindcă pe el îl chema Ioan și avea mare evlavie la Sfântul Ioan Botezătorul –, eu o să mă duc, dar tu să fii lângă mine și să nu mă lași, să nu pleci de lângă mine”. Asta a fost în 1994.

Situația lui a început să se deterioreze tot mai tare, tot mai tare, până când mi-am dat seama că trecerea la Domnul se apropia și m-am dus cu un medic. La Pianu de Sus era medicul de care aparținea și satul Strungari. Am vorbit cu medicul de acolo – era un medic tânăr – și, chiar în ziua în care a murit, am fost pe acolo. Nu am fost de față în momentul în care a murit, dar am fost în ziua aceea. M-am dus cu medicul care a hotărât că trebuie să-i facă o injecție. Fratele Ioan s-a uitat la mine și a zis: „Să nu mă lași, să stai lângă mine!”.

Tot el îmi spusese și data când va muri, dar că nu voi fi lângă el chiar în momentul în care își va da sufletul. Atunci, eu i-am spus că nu se poate, că voi sta acolo și voi fi lângă el în momentul plecării la Domnul. Eram acolo cu medicul și cu asistenta, când el a căzut într-o stare de somnolență. Jos se făcea Liturghie la paraclis și, din cauza stării sale, am hotărât să nu mai stau acolo.

La chilie se afla și fratele Mircea – părintele Mamant – care este acum la Athos. Am zis să rămână fratele Mircea și eu să revin dacă e ceva. Am stat la paraclis cât a mai ținut Sfânta Liturghie. La 13.15 era autobuzul și, pe urmă, am venit acasă. Când am ajuns acasă, am primit vestea că fratele Ioan a murit. Era o iarnă grea și o zăpadă mare; era un dezastru și nu circulau mașinile. Am stat la chilie cu fratele Mircea și cu fratele Dumitru din Deal – care l-a și îmbrăcat –, cât l-am privegheat, până după înmormântare. Încă din timpul vieții, fratele Ioan ne rânduise ce să facem când va muri. Fratele Dumitru trebuia să îl îmbrace, altcuiva i-a cerut să îi sape groapa... a lăsat totul rânduit. Așa ceva n-am mai pomenit! Numai în Pateric am citit despre o astfel de viață, așa cum a trăit fratele Ioan.

Înmormântarea

La înmormântarea fratelui Ioan veniseră exact oamenii care îl cunoscuseră și îi erau dragi lui. Ceilalți, din diferite motive, prin voia lui Dumnezeu, au fost opriți, după spusele fratelui Ioan, pentru a nu se supăra unii pe alții.

La înmormântare a fost ceva deosebit, extraordinar, așa cum nu mai simțisem la vreo altă înmormântare la care participasem; atât eu, cât și ceilalți au spus acest lucru.

Un lucru extraordinar care s-a petrecut atunci, în văzul tuturor, a fost acela când a început slujba înmormântării și s-au adunat toate păsărelele pe care le hrănea cu atâta dragoste în jurul sicriului, pe merii și socii care-l înconjurau, și cântau și ciripeau în graiul lor. Apoi, la un moment dat, a început să urle cățelușa, căci simțea și ea ceea ce se întâmplase, iar puțin mai deoparte mieuna pisica Dologaie. În aer s-a simțit așa o binecuvântare, cum n-a mai fost niciodată. Același lucru s-a simțit și la parastasul de șase săptămâni, la cel de șase luni și se simte întotdeauna când mergi la mormânt.

Moartea fratelui Ioan a fost, la fel ca și viața lui, plină de neprevăzut și ispite, așa cum ne-a avertizat nu cu mult timp înainte de a muri.

Lucrul cel mai extraordinar și de necrezut este faptul că ne-a avertizat ce urma să se întâmple după moartea lui: din partea cui o să vină, iar noi ce trebuie să facem ca lucrurile să iasă așa cum ne-a spus fiecăruia în parte. Ne-a spus cine să-l îmbrace, cum să-l îmbrace, cu ce haine, în sicriul și cu furniturile acelea, și giulgiul cumpărat de el, nu în haine de călugăr – cum ar fi vrut să-l îmbrace anumite persoane –, cine să-i sape groapa, cui să dea lumânări, prosoape, batiste sau straiță, chiar și ce fel de mâncare să se facă, din alimentele pe care le-a cumpărat din timp și le-a lăsat la o soră care s-a ocupat de toate.

Cuvânt cu cuvânt, toți aceia cărora ne-a încredințat aceste lucruri – patru persoane –, mărturisim că s-au împlinit toate. Chiar și acum, când ne întâlnim, povestim despre aceste lucruri de necrezut și ne tot mirăm de unde știa cu atâta lux de amănunte ce o să se întâmple la înmormântarea lui.

Un alt lucru de neuitat pe care trebuie să-l pun la sufletul tuturor a fost faptul că ne-a spus să anunțăm pe un frate anume să nu se atingă de el sau de sicriul lui, căci va păți rău, lucru care s-a și întâmplat, căci respectiva persoană nu a băgat de seamă acest lucru, așa cum nu a băgat de seamă nici alte lucruri pe care i le-a spus cât timp a trăit, creându-i greutăți, deși fratele Ioan îl ajutase de nenumărate ori. Încercând să părăsească chilia după ce-l atinsese, i s-a făcut rău, s-a împiedicat și, în pragul ușii a căzut ca secerat, lovindu-se la coaste. În acel moment, ne-am adus toți aminte ceea ce a prezis fratele Ioan.

Sunt foarte multe alte lucruri care ar trebui amintite și care s-au petrecut în ultimele trei zile cât fratele Ioan, adevăratul nostru „părinte duhovnicesc”, a mai fost cu noi.

Sicriul și Sfânta Cruce cu care urma să fie înmormântat și le pregătise cu șapte ani în urmă. Erau confecționate foarte simplu, din lemn de brad și vopsite: sicriul în maro – cu o cruce de vopsea de culoare neagră pe capac –, iar Sfânta Cruce de culoare neagră, din lemn de stejar, cioplită simplu, cu toporul. Ambele obiecte erau așezate în pridvorul chiliei, rezemate de zid și la vedere. Toți cei care intrau acolo și le vedeau aveau un sentiment de teamă, frică, respingere chiar.

Nu pot să uit ziua în care m-a rugat să merg în pădure cu un firez și topor, împreună cu un vecin care locuia mai jos, ca să-i aducem un stejar uscat din care să facă Sfânta Cruce cu care avea să fie înmormântat. Și, fiindcă locul de unde trebuia să-l tăiem era chiar lângă drumul pe care urmau să treacă aceia care aveau grijă de fiecare copac din pădure, i-am zis: „Frate Ioane, e ora când trebuie să vină autobuzul și oamenii respectivi trebuie să treacă pe acolo. Ce facem, dacă ne prind și-i vai de noi?”. Fratele Ioan, foarte liniștit, cu smerenia care-l caracteriza, ne-a spus: „Duceți-vă liniștiți, că astăzi nu vine nimeni”. Și așa a fost, căci ne-am dus, l-am căutat, l-am găsit și l-am tăiat, iar apoi l-am transportat cu fratele respectiv, neavând nicio piedică din partea nimănui.

(Sursa: Viața Sfântă a Pustnicului Ioan David, Editura Chilia Sfântului Ipatie)