Odată a fost întrebat bătrânul, cum poate călugărul să devină un bun ostaş al lui Hristos.

– Dacă monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine; dacă are inimă înfrântă şi smerită; dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al lui Hristos, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: Întrarmaţi-vă ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos...

Credinţa tare, rugăciunea şi smerenia sunt cele dintâi şi cele mai puternice arme ale călugărului şi creştinului. Iar ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos, Cel înviat din morţi, este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.

Doi călugări l-au întrebat despre harul preoţiei în mănăstire.

– Călugăria, a spus Părintele Paisie, se cere de fiecare candidat, că nimeni nu poate fi călugărit, dacă el singur nu o cere; iar preoţia se dăruieşte de la Dumnezeu, prin voia celor mai mari ai noştri. Preoţia este o taină şi se dă după multă nevoinţă şi verificare, numai celor vrednici. Călugărul nu trebuie să ceară şi să dorească preoţia şi duhovnicia. Dar, dacă este silit de păstorii săi şi este nevoie, s-o primească spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea multora. Vai nouă, dacă recomandăm candidaţi nevrednici de preoţie. În faţa lui Hristos vor da greu răspuns, atât candidatul şi duhovnicul care l-a recomandat, cât şi ierarhul care l-a hirotonit cu grele impedimente canonice.

Aceiaşi părinţi au zis: Care este cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnic? Dar al duhovnicului către ucenic?

– Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: „Iartă-mă, părinte, şi nu mă uita la sfânta rugăciune”. Iar duhovnicul să zică către ucenic: „Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la rai!”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 711-712)