Dumnezeu a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa" (Fac. 1, 26) spre îndumnezeire. Parcurgerea acestei „distanţe spirituale" implică timpul. Timpul devine condiţia esenţială a acestui urcuş. În credinţa ortodoxă, timpul este văzut ca un interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului în dragoste. Deşi noi, ca creaturi umane, suntem fiinţe muritoare, suntem în acelaşi timp întăriţi de harul lui Dumnezeu să ne transcendent pe noi înşine. Acest act implică timpul, adică trecutul - cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit - şi viitorul, cu tendinţa de a fi mai mult. Dumnezeu Se oferă pe Sine creaturilor Sale punându-Se pe Sine în poziţia de aşteptare. Astfel veşnicia acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăieşte în timp, în eternitatea Sa.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 3)