„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.”(Ioan 4,24)

O întrebare  comună tuturor celor ce cred, indiferent de ce şi în cine cred este aceea a locului şi a felului în care ne închinăm.Cei care nu cred se închină, în felul lor, propriilor patimi şi, mai ales egoismului, din care îşi fac idoli.Să revenim la cei care cred sau pretind că o fac.

Samarineanca din Evanghelie e exemplul tipic de om altfel şi în ceea ce priveşte credinţa(aparţinea unei religii diferite de cea a evreiască)  şi în ceea ce priveşte neamul (aparţinea unui neam considerat spurcat de către evrei) şi în ceea ce priveşte viaţa (nu tocmai a unei femei credincioase pentru că avusese cinci bărbaţi deja).Iisus Hristos trece peste toate aceste bariere create de orgoliul uman( credinţa, neamul şi viaţa samarinencei) clarificând în faţa acestei femei lucruri esenţiale pentru vieţuirea umană.Pornind de la apa fântânei lui Iacov, îi vorbeşte de apa cea vie, îi spune unde se vor închina adevăraţii închinători ai Tatălui şi, nu în ultimul rând, îi spune cum trebuie să fie acea închinare.Peste toate, Se descoperă în mod minunat ca Mesia venit pentru toţi oamenii, indiferent de neamul, religia şi viaţa lor de mai înainte.(Ioan 4, 9-26).Prin toate acestea Samarineanca se arată ca un chip uman îmbolnăvit din pricina neiubirii faţă de Dumnezeul cel adevărat, înstrăinat de cunoştinţa adevărată a Duhului Sfânt ca Descoperitor autentic al locului şi al felului de închinare a omului însetat de Adevăr-Hristos.Numai adăpându-se din Acest inepuizabil Izvor al harului Care este Duhul, devenim închinători înţelegători ai Tatălui Ce a trimis la acest „neam necredincios şi îndărătnic”(Luca 9,41) pe Fiul Său Cel Unul-Născut.Noul Ierusalim ceresc în care trebuie să urcăm şi să ne închinăm duhovniceşte este Trupul lui Hristos-Biserica extins prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt în toţi cei ce cred, mărturisesc şi împlinesc dumnezeiasca poruncă a iubirii de Dumnezeu şi de oameni.Duhovnicesc nu trebuie confundat cu invizibil sau cu o săracă înţelegere a închinării lipsită de icoane sau biserici, ca locaşuri de închinare. Închinarea în Duh şi în Adevăr nu exclude, ci cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu redându-i valoarea duhovnicească, reumplându-o de înţeles, de sens, de Raţiunea cea una a Tatălui ceresc.Fiinţă trupească şi sufletească deodată, omul se umple de cunoaşterea Fiului întrupat prin puterea necreată a Duhului Care „toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”(I Corinteni 2,10) iar „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”(II Corinteni 3,17). Omul reprimeşte suflarea de viaţă a Duhului prin care s-a făcut primul Adam fiinţă vie.(Facere 2,7)Creştinul nu poate purta nume de creştin(hristos prin har) fără adierea plină de viaţă a Duhului întru care a fost pecetluit prin Sfânta Taină a Mirungerii.Cine nu are Duhul nu este liber, nu este eliberat din robia patimilor care îl ţin legat de tot ceea ce este trecător şi limitat.Setea de infinit a omului este ostoită de apa cea vie şi focul curăţitor ale Duhului Sfânt. Omul eliberat de aceste chingi ale patimilor prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos Îl cunoaşte şi Îl mărturiseşte, mânat de Duhul Adevărului, asemeni Samarinencei şi Apostolilor nu numai Samariei, ci unei întregi lumi, fără teamă.

Unde ne închinăm? În Biserica lui Hristos care este prezentă peste tot, în lumea venită la fântâna lui Iacov să scoată apă, însetată de veşnicia Cuvântului dumnezeiesc. Cum ne închinăm? Prin lucrarea dumnezeiescului Duh Care „vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.(Romani 8,26). El este „Duhul înfierii prin care strigăm Avva!Părinte!”(Romani 8,15)

(Pr.Pleşa Alin Marian)