Simt o durere care-mi stă în inimă ca un ghimpe. Mă uit la om, la făptura aceasta minunată, profundă, delicată, sensibilă, înzestrată cu darul de a iubi frumosul, de a dărui viață, de a crea legături. Pe unii oameni îi admir de la depărtare. Sunt străini peste al căror zâmbet dau în treacăt pe stradă, voci pe care le aud o singură dată în viață, poate, în autobuz. Persoane de la ghișee sau magazine care preț de câteva clipe îmi sunt de ajutor. M-aș putea opri în centrul orașului, într-o zi, doar ca să îi privesc pe toți cum trec și să mă întreb ce bucurii îi fac să tresalte sau ce doruri îi macină.

Pe alți oameni îi cunosc mai îndeaproape, atât cât deschide fiecare ușa sufletului său. Fiecare întâlnire nouă este o sărbătoare. Mă uimesc mereu cum doi oameni nu mai sunt, deodată, străini. Cum își întâmpină fiecare inima pe genunchi, cum nu mai există competiții, comparații, idealuri și principii, doar dragul de a fi, așa cum e atunci. Și greul, uneori, care nu face decât să mărească dragul. Vedeți, fiecare clipă petrecută alături de ceilalți, paradoxal, ne aduce mai aproape de noi.

Și acum vine durerea. Și o incapacitate, umană, de a pricepe cum e posibil ca dintr-un om atât de minunat să se scurgă toată lumina într-un hău de rană. Suferința aceasta care provine din dezamăgire, furie, frică, dorința de a păstra controlul, măcar de acum înainte, are așa o putere să schimonosească, încât nu mai rămâne nimic. Nimic în afara... dreptății. Păi, toată frumusețea aia de om să dispară așa, absorbit de o rană?

Sigur că sunt etape, că dintr-o extremă în cealaltă se va ajunge și la mijloc, undeva, cândva. Dar ce nu conștientizăm, poate, este că până atunci, refuzând să iertăm și să prefacem durerea în dragoste, adâncim rana. Și provocăm altele, în jur. Și nimeni nu poate face nimic pentru noi, cât timp ne ascundem lumina.

Mi-a mai rămas nădejdea acum, credința că, prin rugăciunile celor care văd și plâng frumosul pierdut, Domnul va curăța de răni și pe omul care le-a produs, ca și pe omul care le-a primit, astfel încât întâlnirea să fie din nou sărbătoare.

Și dacă nu va fi așa, îmi voi aduna durerea într-o neîncetată mulțumire pentru frumosul care a fost, măcar cândva, în fiecare dintre noi.