Cum să iubești în suferință?

Să nu ne dăm bătuţi; să-L chemăm pe Domnul sau, mai curând, să Îl aflăm, căci El este deja în noi şi ne aşteaptă în toiul suferinţei noastre, acolo unde ne întâlnim cu El pentru a primi iubirea cea biruitoare.

Cuget la Patimile lui Iisus, la El, Cel Drept, şi la pătimirile mucenicilor...

Biruinţa Domnului Iisus Hristos şi cea a sfinţilor mucenici a fost şi este aceea de a rămâne în iubire, oricare ar fi împrejurările.

Cât despre Iisus Hristos, biruinţa Lui a fost şi este de a rămâne nu doar Cine este, Fiul lui Dumnezeu ci, mai mult, ceea ce este – Iubire. Dumnezeu este iubire, spune evanghelistul; iar Dumnezeu a rămas iubire în pătimire, în durere şi în moarte. Mai mult, El a făcut din Cruce manifestarea şi semnul suprem al iubirii Tatălui pentru toţi oamenii.

La fel mucenicii, ucenicii rămân și ei în iubire, rugându-se chiar pentru călăii lor. Pentru voi, ca şi pentru noi, orizontul pare aproape de neajuns. Pot eu, oare, rămâne în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui când îmi este atât de rău, mai cu seamă când mi-e rău mereu, noapte şi zi? Cum, unde să aflu forţa unei astfel de credinţe dumnezeieşti? Se pare că durata suferinţei este uneori înfricoşată. Astfel că moartea pare mai grabnică…

Însă de am rămâne în iubire prin încercările ce ni se înfăţişează în viaţa aceasta, poate că am putea rămâne în aceeaşi iubire până şi în moartea însăşi. Sfinţii – precum Hristos, Stăpânul lor – sunt, poate, cei care au învestit şi viaţa aceasta şi starea de dinaintea morţii cu o nesfârşită iubire. Când inima de carne a încetat să le bată, inima lor netrupească continuă să iubească.

Totuşi, să nu ne mulţumim cu vorbe. Sunt persoane ce sunt torturate de suferinţe fără scăpare – sau care-şi află scăparea într-o stare de inconştienţă provocată de medicamente. Pare a fi cu neputinţă să iubeşti când eşti torturat, imposibil să iubeşti pentru că-ţi este prea rău. Mi-e imposibil să iubesc, sunt doborât şi cu totul stăpânit de durere. Am impresia că nu mai este în mine nici măcar un milimetru pătrat liber pentru iubire. Şi totuşi... „Nu mă va despărţi pe mine de dragostea Ta, Hristoase, mulţimea chinurilor!”, spun mucenicii (Sfânta Agripina, 23 iunie, cântarea a 4-a).

Să mai încercăm. Să încercăm a rosti cea mai scurtă rugăciune, un cuvânt, Numele lui Dumnezeu: Iisuse! Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse! chiar în locul în care ne doare. Să chemăm Numele în durerea noastră, oricare ar fi partea corpului nostru care pătimeşte. Să o sălăşluim cu Prezenţa Lui. Să lăsăm ca durerea noastră, suferinţa noastră – nu peste mult, moartea noastră – să devină locaşul, sălaşul Mântuitorului nostru. Poate căldura şi energia dumnezeiască a acestui Nume vor lucra în durerea noastră precum un medicament ce uşurează, precum o încredere ce linişteşte. Numele răspândeşte lumină.

Să nu vorbim despre anesteziere. Să vorbim despre sălăşluirea lui Iisus prin al Său Nume, acolo unde ne doare. Atunci se poate naşte în noi, în acest locaş odios al suferinţei, o pace ce întrece toată pacea veacului acesta. Să nu ne dăm bătuţi; să-L chemăm pe Domnul sau, mai curând, să Îl aflăm, căci El este deja în noi şi ne aşteaptă în toiul suferinţei noastre, acolo unde ne întâlnim cu El pentru a primi iubirea cea biruitoare.

Ultimele din categorie