Aspecte introductive

Amplul dialog în cadrul căruia Hristos încearcă să le vorbească iudeilor despre adevăratele priorități ale vieții spirituale e urmat de o minune. Un orb din naștere întâlnit pe cale e tămăduit de suferința lui. Dincolo de faptul extraordinar în sine, episodul vine să pună câteva accente, altminteri necesare.

Cine a păcătuit?

Întrevederea e acompaniată de o întrebare venită din partea ucenicilor: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Chestiunea e altminteri firească în context. Căci în vremea aceea se considera că boala și suferința sunt urmări apodictice ale păcatului. Ceea ce nu le venea la socoteală învățăceilor era faptul că omul se născuse cu această boală. De aceea, în mintea lor exista o continuitate între erorile părinților și suferința copilului. Hristos ține să arate că, în această situație, nu se justifică acea credință. „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, le va spune El. Apoi, printr-un act fizic, menit a readuce în atenție creația, simțul omului e restituit în integralitatea sa. Învățătorul face tină, îi unge ochii, apoi îl trimite la Siloam. Ajuns aici, cel cu pricina realizează că a primit un dar de care nu se învrednicise la naștere. Vederea. 

Impactul social al minunii

Tămăduirea lui suscită interesul celor din jur. Într-atât încât ajunge să constituie prilejul unei adevărate anchete. Fariseii se activează și vor să afle cine l-a tămăduit și cum. Li se explică. Refuză să creadă. Sunt aduși părinții, spre a adăuga mărturia lor la cele spuse de dânsul. Se eschivează. Le e frică. Cu atât mai mult cu cât presiunea de a fi dați afară din sinagogă e vădită. În lipsa unei versiuni care să-i facă să cadă în picioare, fariseii încearcă să-l înspăimânte: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos”. Sincer și rațional, vindecatul dă dovadă de o logică imbatabilă. Îi lasă fără drept la replică. Ca atare, se apelează la măsuri drastice. E dat afară din sinagogă. 

Adevărata vedere

Momentul e urmat de o întrevedere aparte. Abia acum, orbul reușește să vadă pe deplin. Să-L vadă. Are onoarea să știe Cine l-a tămăduit. Ba mai mult, crede în El. Îl mărturisește drept Fiul lui Dumnezeu și I se închină. Sparge astfel cutume sociale și vede dincolo de fruntariile unei legi în slovele căreia se blocaseră fariseii și cei care-L urmau. Nu se pierde în detalii, ci merge direct la esență, așa cum se cuvine.

În loc de concluzii

Dincolo de faptul minunat, narațiunea evanghelică a celei de-a șasea duminici de după Paști vine să invite la introspecție. Ne cheamă să ne întrebăm. Ne identificăm mai mult cu orbul în sinceritatea trăirii noastre, ori cu cei care-l judecă, neputând accepta minunea de care a avut parte? Suntem noi cu adevărat capabili să vedem bucuria și dragostea lui Dumnezeu în ceea ce se petrece în jurul nostru și în viața semenilor noștri? Ori, aidoma fariseilor, îi supunem unui adevărat rechizitoriu pe cei care beneficiază de bunăvoința divină? Dacă ne regăsim în ultima ipostază, nu e bine. Nu-i târziu, însă, să ne întoarcem. Să ne îndreptăm și noi viața înspre El. Să-L mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu și să I ne închinăm. Aidoma orbului din naștere. Spre a dobândi adevărata vedere. Îndrăzniți!