Vai aceluia care încetează să-și simtă inima!

Cuvinte duhovnicești

Vai aceluia care încetează să-și simtă inima!

 Și inima trăiește durerea prin rugăciunea de pocăință, prin post, prin priveghere și prin răbdarea rușinii la spovedanie. Toate aceste lucruri fac ca inima să simtă durere, cu siguranță, omul este în stare să deosebească gândurile.

- Ați spus că există trei feluri de gânduri: gânduri de la Dumnezeu, gânduri firești și gânduri de la diavol. Cum învățăm să deosebim aceste gânduri în viața noastră de zi cu zi?

- Am spus că există trei feluri de gânduri: de la Dumnezeu, de la vrăjmaș și gânduri firești. Sfântul Ioan Scărarul, ca să ne dea un exemplu de gând care vine de la Dumnezeu, ia gândul de a deveni monah. Desigur, indirect aceasta înseamnă că gândul de a deveni monah este întotdeauna de la Dumnezeu. Totuși, o persoană care are un astfel de gând trebuie să stea și să-și socotească puterile: dacă este în stare să pornească la război împotriva împăratulu cel cu o oaste de douăzeci de mii, când el are doar zece mii; sau dacă are mijloacele necesare - fără bani îndeajuns - să înalțe un turn (Lc. 14:27-32). Gândul este de la Dumnezeu, dar după aceea trebuie să ne cântărim puterile.

Cât despre gândurile ce vin de la vrăjmaș, suntem cu toții obișnuiți cu astfel de gânduri, pentru că noi toți avem gânduri rele și cred că nu este nevoie să vorbim despre ele.

Un gând firesc ar putea fi, de pildă: mi-e sete, așa că voi bea un pahar de apă; mi-e somn, așa că voi dormi. De aceea, nu avem nici o poruncă privitoare la săvârșirea lucrurilor firești. Nu avem poruncă să mâncăm, să bem și să dormim, pentru că acestea sunt lucruri firești. Dar avem porunci pentru lucrurile mai presus de fire, cum ar fi să iubim, să ne smerim, să ne jertfim.

Acum problema este cum să deosebim gândurile în viața noastră, pentru că lupta împotriva gândurilor este o luptă foarte grea și ea este lucrarea de zi și noapte a monahilor. La început, desigur, învățăm ducându-ne la spovedanie: o dată, de două ori, de zece ori, de o sută de ori - și treptat, lupta ni se lămurește. Încetul cu încetul dobândim o simțire lăuntrică ce deosebește gândurile și această simțire se sălășluiește în noi prin durerea inimii. Pentru aceasta, monahul se bucură atunci când are durere în inimă. Și inima trăiește durerea prin rugăciunea de pocăință, prin post, prin priveghere și prin răbdarea rușinii la spovedanie. Toate aceste lucruri fac ca inima să simtă durere, cu siguranță, omul este în stare să deosebească gândurile. Așadar, prin frângerea inimii devenim în stare să deosebim gândurile pentru că, precum am spus, pocăința duce la smerenie, smerenia atrage harul și harul lucrează pentru noi. Sfântul Pavel spune: "Mai mult decăt toți aceia m-am ostenit, însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor. 15:10). Așa că este de mare preț pentru monah ca întotdeauna să aibă chiar și numai un pic de durere în inimă. Vai aceluia care încetează să-și simtă inima! Va fi expus primejdiei și căderii. Dar când inima este "tăiată împrejur" cu durerea pocăinței, atunci poate sta împotriva tuturor uneltirilor vrăjmașului. Aceasta este "tăierea împrejur a inimii" pe care Sfântul Pavel o propovăduia primilor creștini (Rom. 2:29), încurajându-i să cunoască numai pe Hristos și pe Acesta răstignit (cf. 1 Cor. 2:2), să cunoască - altfel spus - calea pogorârii Sale.

(Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 283)

Citește despre: