Apostolul, arătând că vorbeşte graiuri dumnezeieşti, spune cândva: „Sau căutaţi dovadă că Hristos vorbeşte prin mine?" (II Cor. 13, 3), iar altă dată spune: „Socotesc că am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7, 40). Dar şi Scriptura cea veche este plină de doxologia Duhului. „Cu cuvântul Domnului, zice psalmistul, cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor" (Ps. 32, 6). Şi în cartea lui Iov este scris: „Duhul dumnezeiesc este Cel ce m-a făcut pe mine" (Iov 33, 4). Dar, precum nu poate fi cugetat alt Cuvânt afară de Fiul, prin Care s-au făcut cerurile, căci ar însemna că nu s-au mai făcut prin Domnul, aşa nici alt Duh nu poate fi cugetat care să întărească cu cuvântul puterile cerurilor. Dar, auzind de Duhul gurii, să nu auzim omeneşte, ci cum că este potrivit lui Dumnezeu, precum şi Cuvântul. Căci nici Cuvântul nu e grai care se destramă, ci precum zice Psalmistul: „În veac, Doamne, Cuvântul Tău rămâne în cer" (Ps. 118, 89). Nici Duhul nu e vreo suflare care se revarsă, ci [una] care stă şi rămâne. „Unde mă voi duce de la Duhul Tău?" (Ps. 138, 7), zice David, adică de la Cel ce este şi umple toate şi Care şade în vrednicia dumnezeiască. Căci ceea ce a zis despre Duhul, acelaşi lucru îl spune şi despre Faţa lui Dumnezeu, afirmând că este de-a dreapta Lui în continuare: „şi de la Faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi coborî în iad, de faţă eşti; de voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi mă va ţine dreapta Ta" (Ps. 8-10). Şi glasul lui Dumnezeu spune despre Sine şi despre Duhul aceasta: „Eu sunt în voi, zice Domnul, şi Duhul Meu a stat în mijlocul vostru" (Ag. 2, 4-5).

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 43)