V-aţi gândit vreodată ce binecuvântare cu neputinţă de pus în cuvinte este văzul? Câtă lumină ne intră prin ochi în suflete, câte frumuseţi ale acestei lumi ne pătrund în fiinţă şi ne umplu de bucurie? Prin vedere cunoaştem lumea, iubim, suferim, prin vedere transmitem firea noastră celor dragi, ne împărţim rămânând mereu aceiaşi, dăruind fără a ne împuţina din lumina noastră, ca o candelă de dincolo de lumi.

Vederea este principiul fundamental al unirii personale a omului cu Dumnezeu, raţiunea de a fi a iubirii, profunzimea existenţei noastre împărtăşite. Privim creaţia lui Dumnezeu şi înţelegem minunile Creatorului, observăm succesiunea de evenimente şi intuim prin credinţă evenimentul veşnic al nemuririi noastre, ne înălţăm privirea spre spaţiu şi simţim fiorul nemărginirii.

Sfântul Macarie cel Mare spunea că omul sfânt trebuie „să devină numai privire”, adică accesibilitate, transfer de idei şi de sentimente, împărtăşire din luminile lumii, reciprocitate a dăruirii. Dacă omul pământean priveşte doar într-o anumită direcţie, celelalte perspective fiindu-i oprite, sfântul primeşte harul cel necreat şi priveşte lumea din toate unghiurile posibile, accesează realitatea integral şi integrator. Raiul este simultaneitatea iubirii văzătoare. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există umbră, adică opacitate a materiei în faţa luminii, ci doar lumină pătrunzând pretutindeni, în toate ungherele fiinţei. În rai nu poţi întoarce spatele nimănui, căci toţi sunt primiţi de Dumnezeu în iubirea Lui. Acesta este înţelesul teologic al Întrupării: Dumnezeu se face Om, pentru a se uni cu noi în fiecare clipă a vieţii noastre, în fiecare atom al trupului, în fiecare loc de pe pământ şi până în iad vine la noi, pentru a ne dărui Învierea.

În această perspectivă, rugăciunile creştine din secolul I după Hristos, numite mai târziu „Odele lui Solomon”, pentru că ele celebrează Înţelepciunea lui Dumnezeu, adică Logosul Lui veşnic, Hristos, deschide o perspectivă ameţitoare privirii ca proorocie a unirii cu Dumnezeu:

„A devenit ca mine ca sa pot să-L primesc pe El. Întru asemănarea mea a devenit ca să pot să mă îmbrac cu El.  Ca firea mea a devenit, ca să-L pot înţelege. Şi faţa mea a luat, ca să nu-mi mai întorc faţa de la El” (Oda7, 4-6, Odele lui Solomon, Editura Anastasia, 2003).

Mai mult decât atât, ochii sunt prelungirea fiinţei noastre dincolo de noi. Văzul ne este nouă scut împotriva oricărui pericol. Văzând, ne putem feri de lucruri sau persoane care ne-ar putea face rău.  Dimpotrivă, fără vedere, totul ne poate lovi, răni, sau ucide. Nu ne putem feri decât de ceea ce vedem. Iadul este acel loc şi stare de întuneric deplin, unde nici un foton spiritual nu îndulceşte bezna absolută. E focul negru, care arde fără a lumina, mistuie la infinit şi răneşte necontenit. Este durerea venită de pretutindeni, pentru că nu poţi vedea de unde vine.

Acum un an, atunci când ploile uriaşe şi viiturile au devastat multe locuri din ţară, o preoteasă al cărei sat de munte a fost grav afectat mi-a povestit cum a venit viitura. Într-o noapte adâncă, fără lună, un urlet uriaş al apei fără stăpân s-a revărsat de pe culmi. Puteai auzi case sfărâmându-se, fiare contorsionate, animale zbierând fără scăpare, garduri purtate ca nişte chibrituri. Dar ceea ce era mai înfricoşător, era că nu vedeai nimic din iadul materiei răzvrătite împotriva păcatului omenesc. Frica venea de pretutindeni, prin stihia diluviană.

„Vedeţi, vedeţi că Eu sunt Dumnezeu, care am plouat mană, şi apă din piatră în pustie am izvorât în pustie, poporului Meu, cu singură dreapta şi cu tăria Mea”.