Cine s-ar fi putut gândi așa, ca Hristos, să-și aleagă oamenii? Dintâi cheamă ucenicii lui Ioan cu El, unul dintre ei fiind Andrei, fratele lui Simon, cel din urmă se va chema Petru.  Apoi pe Simon, ce-l numește fiul lui Iona, intuindu-i oarecum caracterul profetic-impulsiv. Țineți minte povestea? Iona, supărat pe Dumnezeu că nu aruncă în neant cetatea Ninivei ca să-i dea dreptate proorociei – nefiind atent la pocăința ninivitenilor, ci doar la funcția sa profetică – primește lecția „harbuzului” ce-i răcorește somnul și care, uscându-se, rupe inima celui ce nu făcuse nimic pentru leguma uriașă. Plângea după ceva ce nu avea nimic din el în existența sa. Dar Simon este numit fiul lui Iona nu pentru aceasta, ci pentru că va primi ca adevăr semnul lui Iona, proorocul fiind înghițit de chit (o balenă ceva mai mare) timp de trei zile, precum Hristos de moarte. Chemându-l la ucenicie, Domnul vede în el un astfel de trăitor al tainei Învierii. De aici și alegerea acestui text la vremea Duminicii Ortodoxiei – căci Ortodoxia despre Înviere vorbește și spre aceasta ne cheamă. Apoi Domnul alege pe Filip – concitadinul lui Andrei și Petru.

Știe Domnul că o echipă se sudează doar între oameni care au ceva în comun. Știe că nu poți alcătui comuniunea din nimic, ci din fluxul acesta de simpatie care ne leagă unii de alții. Familiari. Concetățeni. Oameni care împart aceeași casă ori același oraș ori cetate. Cea mai frapantă chemare este a lui Natanael, cel care se îndoiește că din Nazaret – cetate de tâmplari, care, asemeni oricărui meseriaș, aveau metehnele lor – poate fi ceva bun. Domnul îl îndreaptă din interogație. Îi șoptește un adevăr asupra căruia Părinții Bisericii au căutat ani buni cheia: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut de când erai sub smochin” (Ioan 1.48). Ce-l va fi entuziasmat pe Natanael așa nu cred că vom ști vreodată. E limpede însă că cele spuse de Hristos îl entuziasmează. Îl fac să aibă prima mărturisire de credință din lumea ce se va alcătui creștină: „Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Regele lui Israel” (Ioan 1.49).

Nu știm ce l-a pus așa de aprins în jarul apostoliei, dar e vrednic de reținut că Domnul nu pornește lucrarea Sa prin jumătăți de motivare. Nu caută nici supraoameni, dar nici jumătăți de suflet. Chemarea aceasta, ce pare mai mult o joacă dintâi, va crește în inima lor Împărăția lui Dumnezeu. Israelitul fără vicleșug (Ioan 1.47) va fi atras atenția Mântuitorului printr-un amănunt. Fiecare dintre ei are câte ceva special, o chemare anterioară către o misiune. Simon-Petru pare cel mai matur dintre ei. Natanael cel mai cult. Andrei este entuziastul hrănit din propovăduirea lui Ioan Botezătorul. Filip va rămâne un model de prietenie. Inteligenți și plini de zel – uneori prea plini – ucenicii vor crește spre Apostoli, din pescari spre pescari de oameni.

Textul este pus cu un adânc înțeles în Duminica Ortodoxiei, în cea dintâi Duminică după efortul primei săptămâni de postire. Veți zice: nu-i mare lucru să postiți voi, creștinii. E drept. Purtați de harul lui Hristos nu-i mare lucru. Dar fără El? Care ar putea fi motivația trăirii rigorilor postirii? Astăzi, când ținem la siluetă mai mult decât la suflet și vorbim despre nutriție mai mult decât despre hrana sufletului, poate că exact textul acesta este fundamental. Să ne reamintim chemarea adresată fiecăruia dintre noi de Hristos. Sau când nu o știm măcar să încercăm să o recunoaștem în zgomotul de fond al lumii în care trăim. Suntem chemați să urmăm un botez al pocăinței – prin Taina Spovedaniei. Care ne face ucenicii lui Ioan Botezătorul. Suntem chemați să chemăm. Frații și apropiații dintâi. Asemeni lui Andrei ce-l cheamă pe Simon și Filip. Chemați de noi, dar nu în lipsa unei chemări a Domnului.

Căci dinaintea lui Hristos, Andrei, cel întâi chemat, chemă la rându-i pe aceia ce-i cunoaște. Va fi întrebat Domnul: Nu știi pe cineva care ar vrea să fie cu noi? Și Andrei știe pe Simon. Amândoi își amintesc de Filip. Și împreună își amintesc că în Betsaida lor natală e un om simplu, Natanael, care caută adevărul despre Împărăția lui Dumnezeu. Asta este în fond Ortodoxia. Unitatea de duh în jurul Mântuitorului dată de unitatea preocupărilor și cunoașterii reciproce. Domnul nu-și alcătuiește o echipă, ci asumă un mod de a gândi al oamenilor pe care-l umple de sens dumnezeiesc. Ne unește cum ar trebui să o facem noi, oferindu-ne un țel mai înalt decât oricare dintre țelurile pe care noi ni le-am fi putut propune.

Domnul spune, după episodul-dialog cu Natanael: „Adevărat, adevărat vă zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1.51). Ortodoxia este această deschidere de cer. Această vedere de îngeri în dinamica descrisă, altădată, de Scara lui Iacob, cel ce avea să fie chemat cu numele de Israel (Geneza 27. 35).  Ce unea pământul cu cerul și făcea din oameni martorii Împărăției Cerului. Din acest punct de vedere, pedagogia Părinților Bisericii umple de sens ziua Duminicii acesteia. Și pentru aceasta Maica Domnului este numită Scară a lui Iacob. Feminitatea sa rodește în icoana Împărăției cerurilor care este deschisă înspre orizontul de har al Ortodoxiei. Poate că, meditând mai adânc la esența credinței noastre, am evita expunerea ei la tot soiul de excese politicianiste ieftine ori ideologii idiosincratice la adevărul revelat. Cine iubește Ortodoxia înțelege aproapele ca un subiect al mântuirii, definindu-și misiunea numai în acord cu Acela care ne cheamă să-i urmăm. Câteva cuvinte trebuie reținute din Evanghelia aceasta: Urmează-mi! Vino și vezi! De unde mă cunoști? Și exclamația de uimire-bucurie a lui Natanael, ce-și vede enigma de sub smochin dezlegată în lumina chemării lui Hristos. Suntem măcinați mereu de îndoieli și întrebări, de dureri și neîmpliniri. Așteptăm. Ucenicim și ratăm uneori exigențele uceniciei.

Luptăm și uneori renunțăm. Poate prea ușor. În oricare din ipostasele Evangheliei ne-am situa, mereu Dumnezeu ne ține partea. De aceea se recomandă ca Fiul Omului. Care înțelege omul. Care asumă omul. Și care mereu ne cheamă spre străbaterea scării ce urcă dinspre pământ la cer, Ortodoxia. Nu. Ortodoxia nu este prin aceasta un club exclusivist. Plin de persoane obsedate de meritocrații și dreptăți confesionale. Ortodoxia e un dar. Care deschide Cerul. Pentru că Ortodoxia este Iisus Hristos. Care cheamă pe Andrei, care cheamă pe Simon, care cheamă – împreună – pe Filip, care cheamă pe Natanael... care ne cheamă pe noi. Să creștem sub semnul lui Iona. Învierea Domnului Hristos!