Suferinţa şi creșterea spirituală

Suferința este văzută în lumini diferite şi rezultate la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinței poate fi convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăți, al introspecției, al meditației și al consimțirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor.

Unii, precum consolatorii maligni ai lui Iov vor considera întotdeauna că suferinţa este o marcă a respingerii sau a pedepsei divine. Pentru ei, suferinţa pare a fi o veste fără îndoială rea. Pare a arăta că cei cuprinși de ea sunt îndepărtați de la fața lui Dumnezeu. Dar suferinţa este văzută în creștinism ca o pecete potenţială a bunăvoinței, a dragostei şi a prezenţei lui Dumnezeu.

Cei trei prieteni ai lui Iov i-au vorbit despre Dumnezeu. Comentatorii biblici subliniază că singur Iov, cel care I s-a adresat lui Dumnezeu, chiar provocându-L, a „vorbit bine” (Iov 42, 7). El nu a vorbit despre Dumnezeu, ca cei trei prieteni ai săi, ci lui Dumnezeu. Și vorbindu-I, L-a întâlnit pe Dumnezeu, descoperind în El un Taumaturg. Iov a strigat către Dumnezeu și a fost sincer în strigătul său. Aici este sensul rugăciunii ca și comuniune cu Dumnezeu. „Modul acesta în care dreptul Iov și-a asumat suferința, ca și fidelitatea lui față de Dumnezeu au o dimensiune profetică” (Annick de Souzenelle, Iov sur le chemin de la Lumière, Albin Michel, Paris, 1994, p. 34), căci el anticipează profetic suferința Mântuitorului Hristos, dar și depășirea ei prin bucuria din dimineața Învierii: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27).

Suferinţa nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atraşi mai aproape de El şi ne este îngăduit ca să trecem printr-o experienţă ce va înlătura ultimele bariere sau obstacole dintre noi şi El. Prin amara experienţă a „ghimpelui din carne”a învăţat Sfântul Apostol Pavel cea mai importantă dintre toate lecţiile spirituale – că slava lui Dumnezeu îi era suficientă, că puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciunea umană (II Cor. 12, 7-10). Suferinţa este un instrument prin care Dumnezeu ne poate curăți de satisfacţia de sine şi de autoamăgire şi ne poate ajuta să facem faţă slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „toate le pot în Hristos Cel care mă întărește” (Filip. 4, 13).

A fi bolnav este o cercetare dumnezeiască și un dar dumnezeiesc

Cine este hotărât să nu vadă nici un sens în suferinţă, nu va învăţa nimic din această experienţă. Dar cine crede că Dumnezeu poate folosi suferinţa în favoarea lui, să vorbească în ea şi prin ea, va fi deschis în a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în această nenorocire. Pentru creştini, Dumnezeu lucrează la fel de mult prin eşec ca şi prin succes, prin suferinţă la fel de mult ca şi prin bucurie. Cuvioșii părinți, atinși de nenumărate boli, mulțumeau lui Dumnezeu și le considerau pe acestea ca fiind „iubirile lui Dumnezeu”. În acest sens, Cuviosul Părinte Porfirie menționează: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli (traducătorul cărții menționa că părintele a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficiență renală cornică, ulcer cu nișă (cu repetate gastroragii), cataractă, herpes zosterial pe față, dermatidă stafilococică pe mână, hernie inghinală (cu dese strangulări), gușă endemică cronică, adenom la hipofiză – n.n). De multe ori îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!». E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am și cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care crește și apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoșător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeți inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului la cap. Și cu cât merg, o să se înrăutățească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă și mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos și Dumnezeu Se străduiește să mă curățească (se vede aici marea smerenie a acestui cuvios părinte îmbunătățit duhovnicește și harismatic – n.n).

Atunci când eram de șaisprezece ani, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui și să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat așa. Dar Bătrânul meu mi-a spus că asta este egoism și astfel Îl constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu știe ce-o să facă. Așa că n-am mai stăruit. Vedeți însă că Dumnezeu n-a uitat cererea mea și mi-a dat această binefacere după atâția ani!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu și eu părtaș la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. «Căci pe cine îl iubește, Domnul îl ceartă» (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebită bunăvoință a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina iubirii Lui și prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. O să-mi spuneți: «Toate astea pe care ți le descoperă Dumnezeu nu te fac vrednic?» Acestea mă judecă. Pentru că ele sunt ale harului lui Dumnezeu. Nu-i nimic al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, dar eu nu am răspuns, m-am dovedit nevrednic. Strădania, însă, n-am părăsit-o. Poate că Dumnezeu o să-mi dea ajutorul Lui, ca să mă dăruiesc iubirii Sale.

Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă mai bun. Sunt încredințat că Dumnezeu știe că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operație, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască. Singurul lucru pe care-l fac este să mă străduiesc să devin bun. Asta să vă rugați pentru mine. Harul lui Dumnezeu mă ține. Mă străduiesc să mă dăruiesc lui Hristos, să mă apropii de Hristos, să mă unesc cu Hristos. Asta o doresc, dar n-am izbutit-o încă – n-o spun din smerenie. Dar nu-mi pierd îndrăzneala. Stărui. Mă rog să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Am auzit pe mulți spunând: «Nu pot să mă rog». Eu așa ceva n-am pățit. Numai în ziua neascultării mele în Sfântul Munte am pățit asta.

Nu mă frământă dacă și cât trăiesc. Asta am lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu. Se întâmplă de multe ori ca cineva să nu vrea să-și aducă aminte de moarte. Este pentru că dorește viața. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovadă a nemuririi sufletului. Însă, «și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Îndată ce închidem ochii, îi vom deschide în veșnicie. Ne vom înfățișa înaintea lui Hristos. În cealaltă viață vom trăi «mai întipărit» harul lui Dumnezeu”. (Ne vorbește părintele Porfirie, p. 367-369). Cuvioșii părinți considerau că îngăduirea suferinței sau a bolii de către Dumnezeu este o adevărată cercetare dumnezeiască și un dar dumnezeiesc. „Un călugăr bătrân spunea: A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea”. (Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, 2000, p. 408). O sumedenie de sfinți care au răbdat supliciile bolii nu se plângeau de această dureroasă stare, ci își exprimau convingerea că dacă noi am ști cât de folositoare sunt suferințele pentru suflet, le-am primi ca pe cele mai mari daruri. În Patericul egiptean, ni se relatează despre un bătrân care „adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a întristat cumplit şi plângea, zicând: «M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat!»”. (Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Alba Iulia, 1999, p. 479). Însă nu doar călugării îmbunătățiți duhovnicește și sfințiți prin aspre nevoințe sufletești și trupești au înțeles această taină, ci și credincioșii de rând, încât aceștia din urmă au uimit chiar pe unii dintre monahi. Astfel, „unul dintre părinți povestea următoarele: Odată pe când mă aflam în Alexandria, am intrat în biserica unui martir ca să mă închin și am văzut o femeie iubitoare de Dumnezeu ce părea văduvă după hainele pe care le purta și care era însoțită de slujitori și slujitoare. Ținându-se de grilajul de fier ce împrejmuia locul unde se afla mucenicul, îi spunea cu putere: «M-ai părăsit, Doamne, ai milă de mine, Stăpâne iubit!», și striga atât de tare încât din cauza vocii și a plânsetelor acesteia a trebuit să părăsesc rugăciunea și să am grijă de ea, deoarece mult m-au mișcat cele pe care le-am auzit.

Am presupus că era o văduvă nedreptățită de către cineva; devreme ce eu aveam cunoștințe printre oficialitățile ce se aflau la conducerea provinciei, am așteptat-o să își termine rugăciunea, ca să o ajut cumva. Am chemat un slujitor de-al ei căruia i-am spus: «Cheam-o aici pe stăpâna ta». Când s-a apropiat de mine i-am spus ceea ce am gândit. Femeia a izbucnit iarăși în plâns și a spus: «Nu știi, părinte, care e problema mea? M-a părăsit Dumnezeu și nu m-a cercetat. S-au împlinit trei ani și nu m-am îmbolnăvit nici eu, nici vreunul dintre slujitorii mei, nici vreunul din casa mea și cred că Dumnezeu Și-a întors fața de la mine din cauza păcatelor pe care le-am făcut. De aceea plâng, ca să mă cerceteze repede Dumnezeu pe măsura milostivirii Sale».

Surprins de un așa suflet înțelepțit, am făcut rugăciune pentru ea și am plecat dând slavă lui Dumnezeu”. (Pagini necunoscute de Pateric, p. 16-17).

Suntem sfătuiți de Părinți ca atunci când Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră diferite boli, să le primim cu mulțumire și rugăciune către Dumnezeu, cu răbdare, fără cârtire, ca pe o binecuvântare cerească. Căci „calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăț (cu tihnă). Calea tihnei știm unde sfârșește, iar pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă. Însă el trebuie să fie cu grijă pentru adevăr. Dar și din aceasta se cunoaște că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferințe”. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, cuv. IV, în Filocalia, vol. X, p. 42).

Rolul pozitiv al suferinței în viața noastră

Deseori ne răsună în urechi sau ne frământă mintea următoarea întrebare: care este rolul pozitiv al suferinţei în vieţile noastre? Într-un sens logic sau filosofic, faptulsuferinţei este neutru. Ceea ce importă cu adevărat este finalitatea acesteia – atât în privinţa modului în care o înţelegem, cât şi a modului în care îi permitem să ne afecteze. Aici Spiritualitatea ortodoxă ne ajută să percepem suferinţa într-o lumină pozitivă, ca mijloc de creștere spirituală, în Hristos, şi nu ca ceva golit de sens. Putem încredinţa suferința noastră lui Dumnezeu, cu credința și nădejdea fermă că El va fi ști să o valorizeze și să-L rugăm apoi să ne ajute să-i descoperim sensul. Suntem îndemnați de Părinții sfinți să oferim suferinţele lui Dumnezeu, asiguraţi fiind că El poate, şi le va folosi pentru a ne aduce la noi adâncimi ale credinţei şi ale slujirii Lui în iubire.

În creștinism trebuie să luăm pildă de comportarea sfinților – următori ai lui Hristos, care nu căutau bolile și suferințele, însă când erau atinși de ele, nu doreau numaidecât să fie eliberați de ele, nu se răzvrăteau contra lor, nu cârteau, ci, prin răbdarea lor, își lucrau propria mântuire. Crucea lui Hristos trebuie să fie modelul nostru în suferință, amintindu-ne cum Dumnezeu a putut dirija un episod care, naturii umane păcătoase, i-a apărut ca un episod chinuitor, umilitor, şi să-l transforme în ceva bun. Astfel, nu ne vom mărgini doar la suportarea durerii, lăsând-o să se reverse asupra noastră, nu vom pretinde că această experienţă nu ne va schimba în nici un fel, și nu-L vom priva pe Dumnezeu de oportunitatea de a ne „vorbi” prin această experienţă, ci vom distinge ceva potenţial benefic, expiator şi folositor în ea.

Suferinţa elimină „iluziile de securitate şi nemurire care par a prevala în afara credinţei creştine. Decojeşte spoiala de siguranţă care poate acţiona ca o barieră atât de puternică în faţa Evangheliei. Slăbind trupul, suferința facilitează acțiunea sufletului, mistuit poate de amintirea purității pierdute” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 80). E bine de meditat și la modul în care suferinţa poate adeseori constitui o cale spre credinţa creştină, pentru cei care nu au fost renăscuți prin „baia cea dumnezeiască” a Botezului. Adeseori, înmormântarea unui prieten se demonstrează a fi un punct de cotitură în călătoria spirituală a unei persoane, când dintr-odată piesele unui puzzle complex încep să-şi găsească locul în viața lui și să-i determine sau să-i înlesnească meditații existențiale și metafizice profunde. Mai ales cei credincioşi ar trebui să fie aceia care să crească spiritual prin experienţa suferinţei, înțelegând modul în care ea poate fi transmisă lui Dumnezeu și valorificată.

Suferinţa poate conduce la o perfecţionare sau la o desăvârșire a credinţei. Trebuie doar trebuie să ne deschidem lui Dumnezeu, să explorăm ceea ce ne-ar putea transmite El prin experienţa dureroasă prin care trecem. Să învăţăm să gândim pozitiv, creativ și pios faţă de ceea ce experimentăm, iar nădejdea în Dumnezeu Proniatorul să nu fie zdruncinată de nimic. Suferința nu este un rău absolut, un rău care izolează, separă și însingurează, ci dimpotrivă, ea poate naște legături inter-umane și comuniune cu ceilalți semeni ai noștri.

Citește alte articole despre: mângâiere, suferinţă, curaj, durere, Pateric, cercetare, nădejde

De la același autor

Ultimele din categorie