Printre noi, au fost şi există în continuare și oameni nevinovați, drepți și desăvârșiți care suferă. Este o mare întrebare și o taină nu tocmai lesne de deslușit: de ce suferă și aceștia?

Sfinții Părinți ai Bisericii ne îndeamnă să nu cugetăm în sinea noastră astfel: „pentru ce n-a dăruit Dumnezeu sfinţilor ceea ce-i putea veseli?”, căci aceasta ar fi însemnat să-i lase neîncercați și nedeprinşi în răbdare, netrecuți prin proba de foc a suferinței, şi nu le-ar fi venit buna și înalta existenţă ca preţ al virtuţii, ci le-ar fi fost mai degrabă un rod al pornirii unei voinţe nesupuse încercărilor. Dar era necesar ca ei să se arate mai degrabă probaţi şi vrednici în faţa lui Dumnezeu prin înseşi faptele lor și să servească drept pildă şi celor de după ei.

De cele mai multe ori, cei pe care oamenii îi consideră desăvârșiți au încă, în ochii Creatorului, ceva imperfect sau nedesăvârșit. „Tot astfel – scrie Sfântul Grigore cel Mare –, nepricepuți, privim adesea statuile sculptate și încă neterminate, lăudându-le deja ca și cum ar fi perfecte, însă maestrul le mai cercetează și le șlefuiește încă; deși aude că e lăudat, totuși nu încetează să le retușeze, îndreptându-le”. (Dialoguri despre moarte, trad. George Bogdan Țâra, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p.52).Sfântul Varsanufie, supranumit și Marele Bătrân, a fost rugat de unii să le spună pentru ce s-a îmbolnăvit un mare Avă de umflături roșii, aproape fiind de sfârșitul său pământesc. La aceasta, Sfântul filocalic a răspuns: „Cât privește umflăturile roșii și despre boală, ele i-au venit Avei pentru că a luat odată slavă de la oameni peste măsură; deci pentru ca să nu-l îndumnezeiască oamenii. De fapt, el s-a făcut părtaș cu adevărat de Sfântul Duh și de desăvârșire. De aceea a acoperit Dumnezeu, prin aparența aceasta, slava omului, ca să prisosească și mai mult în el slava lui Dumnezeu”. (Scrisori duhovnicești, 599, în Filocalia, vol. XI, p. 553)

Părinții ne sfătuiesc ca atunci când vedem că unui drept îi merge rău, să ne aducem în amintire cele întâmplate cu Iov! Oricât de drept ar fi cel pe care noi îl considerăm bun, el nu este mai drept decât Iov și oricât de multe necazuri sau suferințe l-ar lovi, nu-l vor lovi atâtea nenorociri câte l-au lovit pe Iov! Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept și bun să sufere pentru că l-a părăsit, ci pentru că vrea să-l încununeze şi să-l facă mai strălucitor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Vezi, aşadar, că atunci când a văzut că Iov era plin de fapte bune, diavolul a avut ceva de spus împotriva lui. «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?»Dar când, în atâtea nenorociri, Iov s-a arătat îndelung-răbdător, diavolul şi-a acoperit ruşinat chipul şi a fugit, nemaiavând nimic a spune împotriva lui Iov.

Aşadar, atunci când vezi vreun om drept care, deşi are multe virtuţi, este încercat de nenumărate nenorociri, să nu te miri. Şi când vezi că cineva care face multă milostenie şi multe fapte plăcute lui Dumnezeu, ajunge să cadă în ispită sau este pândit de primejdii, să nu te întrebi de ce. Motivul pentru care se întâmplă aşa ceva este atacul diavolului, care aruncă ispite asupra omului aceluia. Vei întreba: «Cum de a îngăduit Domnul aşa ceva?». Ca să pună pe capul celui drept mai multe cununi şi ca să-l pedepsească mai mult pe diavol”. (Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Problemele vieţii, p. 268-269). Parcurgând scrierile sfinților, aflăm, printre altele, că Dumnezeu trimite sau îngăduie adesea ca să vină asupra credincioșilor Lui suferințe trupești – chiar dacă acestea nu sunt pedepse pentru curățirea și ispășirea păcatele lor – ca să îi învețe să nu considere și să nu se atașeze de lumea prezentă ca de ultima realitate, căci bolile și suferințele ne amintesc că suntem efemeri, trecători și nu avem aici cetate stătătoare, ci „trebuie să o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14) și pe Cel ce este netrecător pentru a ne uni cu El și a împărăți cu El în veci, unde nu este „durere, întristare sau suspin”.

Scriitorul bisericesc Paladie în cartea sa Istoria lausiacă (traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 61) istorisește despre un oarecare Ștefan, libian de neam, care ședea de șaizeci de ani pe coasta Marmarica și Mareotului (Marmarica, regiunea maritimă între Egipt și Cirene. Mareotu - parte din Libia, vecină cu Egiptul). Ajuns nevoitor la culme și la multa dreaptă socoteală, „s-a învrednicit de harisma, că oricine se întâlnea cu el, stăpânit de vreo durere oarecare, se depărta scăpat de durere. Era cunoscut și fericitului Antonie. A ajuns până în zilele noastre. Dar eu nu l-am întâlnit din pricina distanței locului. Dar cei din jurul lui Antonie și Evagrie întâlnindu-se cu mine, mi-au povestit următoarele:

«L-am întâlnit când căzuse într-o boală grea la organele de rușine, într-un ulcer canceros. L-am aflat îngrijit de un doctor; cu mâinile lucra și făcea împletituri și ne vorbea, iar în vreme ce trupul îi era operat, era ca și când altul era tăiat (pe vremea aceea se opera fără anestezie – n. n.). În vreme ce i se tăiau acele mădulare ca niște peri, stătea ca și când nu simțea nimic prin covârșirea lucrării dumnezeiești. În vreme ce noi priveam îndurerați și simțeam o mirare că o astfel de viață căzuse într-o astfel de pătimire și sub astfel de operații, el ne spunea: «Fiilor, nu vă lăsați tulburați de un astfel de lucru, căci nimic din cele ce le face Dumnezeu, nu le face spre rău, ci cu un scop bun. Poate că au meritat și mădularele mele această pedeapsă și le este de folos să dea socoteală aici, în loc de după ieșirea din stadion».Astfel ne-a zidit, mângâindu-ne și dându-ne curaj. Iar acestea le-am povestit ca să nu ne mirăm când vedem oameni sfinți căzând în astfel de pătimiri”.

Sfântul Ioan Gură de Aur înșiruie opt motive ale suferinței sfinților, după cum urmează:

„Eu pot zice că opt sunt motivele suferinţei sfinţilor. Pentru aceea, ascultaţi-le pe toate cu luare aminte, ştiind că nici o iertare sau uşurare nu vom avea dacă suntem scandalizaţi de întâmplările vremelnice, ale căror cauze fiind multe, totuşi de nici una să nu fim tulburaţi.

Aşadar, primul motiv este pentru a împiedica ca nu cumva virtuţile măreţe şi lucrurile minunate ale sfinţilor să le inspire mândrie.

Al doilea, ca lumea să nu-i cinstească mai mult decât trebuie a-i cinsti ca oameni şi ca să nu-i privească ca zei mai curând decât ca simpli muritori.

Al treilea, pentru ca puterea lui Dumnezeu să strălucească mai mult servindu-se pentru a învinge şi a răspândi credinţa în numele Său de oameni încercaţi de nenorociri şi persecutaţi din toate părţile.

Al patrulea, pentru ca răbdarea sfinţilor însăşi să apară cu mai multă strălucire şi ca să se vadă că ei nu servesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru că au pentru El o iubire curată, pentru că, în mijlocul tuturor nenorocirilor lor, ei Îi sunt devotaţi totdeauna.

Al cincilea, pentru a ne gândi la învierea morţilor, căci când se vede un drept, plin de merite, neieşind din viaţă decât după ce a suferit nenumărate nenorociri, omul se gândeşte fără voia sa la o judecată viitoare, şi îşi zice în sine însuşi: dacă oamenii nu lasă niciodată fără răsplată pe acei care lucrează pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu nu va lăsa niciodată fără răsplată pe acei care s-au sfârşit de suferinţe şi de munci pentru El? Dacă însă nu e posibil ca să-i lipsească de răsplata lor, este netăgăduit că neprimind-o în această lume, o vor primi în alta.

Al şaselea, pentru ca acei care suferă nenorociri să fie încurajaţi şi mângâiaţi văzând că cele mai strălucite şi sfinte persoane au suferit la fel şi chiar mai mari nenorociri.

Al şaptelea, pentru ca atunci când suntem îndemnaţi să privim virtutea drepţilor, şi când ni se zice: imitaţi pe fericitul Petru, imitaţi pe fericitul Pavel, mărimea faptelor lor să nu ne facă a crede că au fost de o altă natură decât a noastră şi că ne e cu neputinţă de a imita aceste mari modele.

Al optulea, în fine, pentru a vă arăta în ce constă cu adevărat fericirea şi nefericirea, care sunt persoanele ce trebuie să fie numite fericite şi care nefericite.

Acestea sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie ca drepţii să fie necăjiţi pe pământ”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Primele patru omilii despre statui, omilia I, p. 16-17).

Credința, rugăciunea și viața plină de sfințenie este izvorul nesecat de întărire, de răbdare, de îmbărbătare, de pace și de bucurie a drepților suferinzi. Și e vorba desigur de acea credință mare și ferventă care i-a îmbărbătat pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Mucenici în clipele ultime ale vieții lor omenești, când erau supuși la grele suplicii și sufereau moarte martirică pe cruce. Credința, nădejdea în Dumnezeu și rugăciunea constituie și astăzi izvorul plin de mângâiere pentru fiecare inimă îndurerată care plânge și pentru fiecare trup suferind. Așa cum Dumnezeu a mângâiat prin proorocul Isaia pe iudeii cei credincioși, promițându-le că nu-i va uita: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Is. 49, 15), așa îi mângâie și astăzi pe credincioșii Săi.