(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Ce suferinţă psihică au trebuit să îndure conducătorii evrei când au auzit o aşa mare mulţime de oameni proclamându-L pe Hristos Împărat! Dar ce onoare să fi fost pentru Domnul să fie Împăratul Israelului? Cât de minunat putea fi pentru Împăratul veşniciei să devină Împărat al lumii pământeşti? Hristos nu era Împăratul Israelului, ca să pretindă omagiu, ca să pună săbii în mâinile soldaţilor Lui şi să-Și subjuge duşmanii prin război. El era Împăratul Israelului în manifestarea autorităţii împărăteşti asupra sufletelor lor, cu privire la interesele lor pentru veșnicie, în aducerea la împărăţia Sa cerească pe cei a căror credinţă, nădejde şi iubire erau centrate către El Însuşi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut, în marea Lui bucurie, să Fie Împăratul Israelului era o smerire, nu o înălţare, un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Pentru că El, Cel care a fost numit pe pământ Regele iudeilor este în ceruri Împăratul îngerilor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)