Întoarcerea fiului risipitor – Comentarii Patristice

Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii fiului risipitor)( Ev. Luca 15, 11-32)

 

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Care este scopul pildei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem de ce a fost Hristos nevoit să spună această pildă. Evanghelistul Luca vorbise cu puțin timp înainte despre Hristos, ca Mântuitor al tuturor ...

Fariseii și cărturarii se scandalizaseră de bunătatea și dragostea Sa pentru oameni. Din răutate și fărădelege, Îl învinovățeau pentru că învăța și primea pe lângă El oameni a căror viață era păcătoasă. De aceea, a fost nevoie ca Hristos să le spună această pildă, arătându-le că Dumnezeul tuturor cere chiar și celui sfânt, ce stă tare și neclintit în credință și care a atins cea mai înaltă treaptă a trăirii după poruncile Domnului, să fie zelos în urmarea lor. Când cineva este chemat să se pocăiască, cel virtuos trebuie să se bucure pentru el, chiar dacă a avut un nume rău, și nu trebuie să se lase pradă întristării datorită pocăinței acestuia.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Unii spun că cei doi fii închipuie pe sfinții îngeri și pe noi, cei ce suntem pe acest pământ. Cel în vârstă, care a trăit în ascultare, reprezintă cetele îngerești, în timp ce fiul cel tânăr și risipitor îi reprezintă pe oameni. Alții dau o interpretare diferită, afirmând că cel în vârstă și cucernic simbolizează după trup poporul lui Israel, iar celălalt fiu, care a ales să viețuiască departe de tatăl său, simbolizează neamurile.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

A avut doi fii, adică, două popoare: iudeii și neamurile. Cunoașterea prudentă a Legii a făcut din evrei pe fiul Său mai mare și nebunia păgânătății a făcut din neamuri pe fiul mai tânăr. Precum înțelepciunea aduce cu sine fire de păr alb, așa și nebunia șterge din trăsăturile unui adult. Morala și nu vârsta a făcut pe neamuri să fie fiul cel tânăr. Nu anii, ci înțelegerea Legii a făcut din evrei fiul cel mare.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Şi el le-a împărţit averea.Fiul este la fel de nerăbdător, pe cât este Tatăl de blând. El s-a plictisit de viața dusă pe lângă tatăl său și, pentru că nu putea scurta viața tatălui, face astfel încât să primească partea sa de avere mai devreme. El nu s-a mulțumit să se bucure de avere împreună cu tatăl și, de aceea, a meritat să piardă vrednicia de a fi numit fiu.

Dar să facem câteva analize. Ce motiv l-a adus pe fiu să facă aceasta? Ce cutezanță a stârnit în fiu această uimitoare dorință? Pentru ce a făcut aceasta? Lămurit, Tatăl din ceruri nu poate fi mărginit de nimic, ori țărmuit vreodată sau stârpit de vreo putere a morții. Fiul nu a putut aștepta moartea tatălui său pentru a moșteni averea și, de aceea, a nutrit dorința de a căpăta cele spre desfătarea sa prin dărnicia tatălui, cât acesta era încă în viață. Din bunătatea tatălui, reiese că greșeala fiului a fost batjocura adresată tatălui prin cererea care a avut-o față de el.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

 Vedeți cum moștenirea divină este dată celor ce o cer. Să nu credeți că tatăl a fost cel vinovat pentru că i-a dat fiului cel tânăr ceea ce a cerut. În împărăția lui Dumnezeu nu există vârstă fragedă și nici credință cumpănită de către ani. Cel care a cerut de la tatăl partea sa de avere s-a socotit el singur vrednic de aceasta. Dacă nu ar fi plecat de la Tatăl său, nu ar fi cunoscut ispitele vârstei. După ce a plecat în depărtări, el, care s-a lepădat de Biserică, și-a cheltuit moștenirea: Şi nu după multe zile adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată. Ce este mai îndepărtat, decât să te depărtezi de propriul sine și nu neapărat de un loc? Netăgăduit, cel ce se separă de Hristos este un izgonit din patria sa, ca locuitor al lumii căci noi nu mai suntem străini și locuitori vremelnici, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), căci noi, cei care eram departe, ne-am apropiat prin sângele lui Hristos (Efes. 2, 13). Să nu privim de sus pe cei ce se întorc din țări îndepărtate, pentru că și noi am fost acolo, precum a spus și Isaia: cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Is. 9,1). Există un loc îndepărtat al umbrei morții, dar noi, fiind prin duh după chipul Domnului Iisus Hristos, viețuim în umbra lui Hristos. De aceea spune Biserica: să stau la umbra mărului îmi place (Cânt. 2, 3).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 213-214, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări

Fiul cel tânăr din Evanghelie nu a folosit nimic din caii, trăsurile, vasele nici zburând pe aripile văzute, nici călătorind pe jos. Printr-o viață risipitoare, într-o țară îndepărtată, a cheltuit ceea ce tu, ca un bun tată, i-ai oferit la plecarea sa. Ai fost bun dăruindu-i acestea, dar ai fost de o bunătate și mai mare cu el când s-a întors sărac. A viețui pe tărâmul patimilor trupești este același lucru cu a viețui pe tărâmul întunericului și este și ca și cum ai fi depărtat de chipul tău.

(Fericitul Augustin, Confesiuni 1.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 14) Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

S-a făcut foamete mare în ţara aceea. Nu era o foamete de mâncare, ci una de fapte bune și virtuți. Care foamete este oare mai groaznică? Fără îndoială, cel ce se îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu flămânzește, pentru că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu (Lc. 4, 4). Oricine se leapădă de avere, sărăcește. Oricine se leapădă de înțelepciune, se îndobitocește. Oricine se leapădă de virtute, este pierdut. Pe drept a ajuns să fie în nevoi, pentru că a abandonat comorile înțelepciunii și ale cunoștinței de Dumnezeu (Col. 2, 3) împreună cu adâncurile bogățiilor cerești. A început a suferi de foame pentru că nimic nu satură plăcerea risipitoare. Cel ce nu știe cum să se bucure de hrana cea veșnică, va flămânzi întotdeauna.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 215, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 15) Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări.Oricine se alipește de sine, cade în cursă. Locuitorul este stăpânitorul acestei lumi (vezi și In. 12, 31; 14, 30; 16, 11), adică diavolul. Tânărul este trimis în țarina cumpărată de cel ce s-a lipsit de la împărăție (Lc. 14, 18). El hrănește porcii, animalele în care diavolii au cerut să intre, acelea pe care le-a trimis în marea lumii pentru că trăiau în necurăție și nebunie (vezi și Mt. 8, 31-32).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Aceasta pățește acela care refuză să se încreadă tatălui și se oferă pe sine unui străin. Fuge de la fața unui prea mare milostiv și suferă o cruntă judecată. Un dezertor de la atașament, un refugiat de la dragostea părintească, este trimis la porci, condamnat și pus să le slujească, tăvălindu-se împreună cu ei în josnica lor mocirlă. Alergatul după nărăvașa turmă de porci îl macină și-l afectează într-atât, încât vede cât de nefericit și amar este să fi pierdut bucuria vieții pline de liniște din casă tatălui tău.

(Petru Hrisologul, Predica 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Sunt unii care interpretează porcii ca fiind legiunile de demoni iar roșcovele ca pe lipsa virtuții a oamenilor netrebnici și cuvintele lăudăroase a celor ce nu pot face bine. Prin deșarta ispită a filozofiei și înșelăciunea din predania omenească (Col. 2, 8), ei înfățișează doar fățărnicie și nu vreun lucru folositor. Acestea nu pot fi plăceri nepieritoare.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 17-19)Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

La fel și cu fiul cel tânăr care și-a risipit averea sa și a tatălui, viețuind cu desfrânatele. Însă, în ciuda a toate acestea, nu și-a pierdut onorabilul său nume de fiu. Pe tărâmul robiei, după ce și-a renegat tatăl, și-a amintit câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame. Era încă un păcătos. Păcătuise atât de mult, încât aruncase în vânt prin fărădelegile sale întreaga moștenire primită de la tatăl său dar încă recunoștea pe Dumnezeu ca tată al său. Aceasta arată că harul Duhului, care îi permite să-L numească pe Dumnezeu Tată, nu-l părăsise.

Nu putem folosi acest fel de adresare și să numim pe Dumnezeu Tată, decât prin autoritatea Sfântului Duh care este în noi. Se știe prea bine că cei ce încă n-au devenit fii ai lui Dumnezeu prin sfințita naștere a botezului nu pot folosi acest nume. Nu le este permis să spună Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău …, pentru că Sfântul Duh nu se află încă în ei pentru a le permite aceasta. Cu toții cunosc prea bine că, atunci când cei proaspăt botezați se apropie de Sfintele Taine, repetă rugăciunea aceasta cu credință în tradiția lăsată de către Domnul și abia apoi se împărtășesc din ele.

(Filoxen al Mabugului, Despre sălășluirea în noi a Sfântului Duh,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Iacov și-a scos oile

Și le-a adus în casa tatălui său;

În această venire acasă se poate afla

Un simbol de către cei cu discernământ,

Și o pildă de către cei cu rațiune:

Să ne întoarcem și noi în casa Tatălui,

Fraților și să nu mai devenim robi ai dorinței,

Pentru acest pământ vremelnic

Căci adevărata noastră cetate este în Rai.

Cu adevărat binecuvântată este acel om

Care a văzut pe cei dragi ai săi în mijlocul său.

(Sfântul Efrem Sirul, Imnele raiului. 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Tată am greşit la cer şi înaintea ta. Aceasta este mărturisirea făcută înaintea Creatorului a toată natura, Dătătorul milei și Judecătorul a tot păcatul. Deși Dumnezeu cunoaște toate (vezi și Estera 4, 37; In. 21, 17), așteaptă cuvintele mărturisirii tale …

Mărturisește, ca Hristos să mijlocească pentru tine, El, Cel pe care îl avem ca mijlocitor la Tatăl (1 In. 2, 1). Mărturisește, pentru ca Biserica să se roage pentru tine și ca oamenii să se tânguiască pentru tine. Nu-ți fie teamă, gândind că nu ai să primești iertare. Mijlocitorul făgăduiește iertarea. Tatăl dă har. Mijlocitorul făgăduiește împăcarea cu bunăvoința Tatălui. Credeți, pentru că așa este (In. 14, 6; 1 In. 5, 6)! Consimte, pentru că este o virtute. El mijlocește pentru tine dintr-un motiv, altfel ar fi murit în zadar (Gal. 2, 21). Și Tatăl are un motiv pentru a ierta, acela că Tatăl vrea ceea ce și Fiul vrea.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 224-225, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

  (Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

El vine acum la tatăl său și spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. În fiecare zi, prin rugăciunile sale, Biserica mărturisește că fiul cel tânăr s-a întors în casa Tatălui său și numește pe Dumnezeu Tată. (Biserica) se roagă: Tatăl nostru care ești în ceruri, am greşit la cer şi înaintea ta.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 19) Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Deprimat, nu se mândrește, ci se smerește ca astfel, smerindu-se, să fie înălțat. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Fiul știe că este o diferență între fii, prieteni, argați și slugi. Ești fiu prin botez, prieten prin virtute, argat prin muncă și sclav prin teamă. Prietenii pot veni chiar și dintre sclavi sau argați, precum este scris: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi (In. 15, 14-15).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 227, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Hristos le vorbește celor ce stau încremeniți. Ridicați-vă și alergați la Biserică. În ea se află Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cel care te aude cumpănindu-te prin cotloanele minții tale aleargă spre tine. Departe încă fiind, te vede și aleargă spre tine. Alergarea este înainte știința Sa, iar îmbrățișarea este mila și natura dragostei părintești. Cade pe grumazul tău pentru a te ridica pe tine, cel împovărat cu păcate, și a te aduce înapoi ca pe unul care s-a întors de la cele pământești către cele cerești. Hristos cade pe grumazul tău pentru a te elibera de jugul robiei și ca să așeze jugul său cel dulce pe umerii tăi (vezi Mt. 11, 30).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 229-230, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

A căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Așa judecă și îndreaptă tatăl pe fiul său cel nestatornic și nu-i oferă lovituri de bici, ci sărutare. Puterea de a iubi a întrecut greșelile săvârșite. Tatăl a răscumpărat păcatele fiului său prin sărutare și le-a acoperit cu îmbrățișarea sa, ca să nu arate în fața lumii păcatele sale sau să-l umilească. În acest chip, tatăl a vindecat rănile fiului ca să nu rămână vreo urmă sau vreo pată. Căci spune Scriptura: Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit (Rom. 4, 7).

(Petru Hrisologul, Predica 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Tatăl aleargă din depărtare. Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rom. 5, 8). Tatăl aleargă afară. Aleargă în Fiul Său, când prin El coboară din cer și vine pe pământ. Hristos spune despre Sine și despre Tatăl: pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine (In, 8, 16).

A căzut pe grumazul lui, adică a căzut atunci când prin Hristos întreaga divinitate s-a coborât și a sălășluit în natura umană. Ne întrebăm când l-a sărutat? L-a sărutat atunci când mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. 84, 11). Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi, cea pe care Adam a pierdut-o, nesfârșita slavă a nemuririi. Daţi inel în mâna lui, inelul cinstei, numele libertății, mărita chezășie a duhului, pecetea credinței și zestrea căsătoriei cerești. Ascultă pe Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (2 Cor. 11, 2). A pusîncălţăminte în picioarele lui pentru ca picioarele sale să fie încălțate când predică evanghelia, căci cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea (Rom. 10, 15).

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 22) Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Daţi inel în mâna lui. Devotamentul tatălui nu se mulțumește doar cu restaurarea curăției sale, ci îi aduce înapoi și cinstea cea dintâi. Și încălţăminte în picioarele lui. Cât de bogat era atunci când a plecat și cât de sărac este acum, la întoarcere! Din toate câte a avut, nu s-a întors nici măcar cu încălțăminte în picioarele sale. Dați încălţăminte în picioarele lui ca goliciunea să nu necinstească nici măcar un picior și ca să aibă încălțări atunci când se întoarce la viața sa cea dintâi.

(Petru Hrisologul, Predica 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Apoi se va ridica, va veni la tatăl său și-i va mărturisi: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi.

Când se va mărturisi astfel, se va fi aflat vrednic de mai mult decât ceea ce a cerut. Tatăl nu-l primește nici ca pe unul dintre argații săi, nici nu se comportă cu el precum cu un străin. Nu, ci-i dă sărutare precum unui fiu. Îl primește ca pe unul ce a murit și a înviat. Îl învrednicește de ospățul divin și-i dă scumpul veșmânt pe care îl purta odată.

Acum se aud cântece și veselie în casa Tatălui. Ce s-a petrecut este rodul harului părintesc și a bunătății iubitoare. Nu numai că aduce înapoi dintre cei morți pe fiul său, dar prin Duhul Sfânt, arată și harul Său. Pentru a înlocui stricăciunea, îl îmbracă cu un veșmânt al nestricăciunii. Pentru a potoli foamea, junghie vițelul cel îngrășat. Îi pune încălțăminte în picioarele sale ca să nu se mai îndepărteze din nou. Dar, mai minunat decât toate, îi așează pe deget inelul peceții dumnezeiești. Prin toate acestea, îl naște din nou în chipul slavei Domnului Iisus Hristos.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilii la sărbători,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 23) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.

A înjunghiat viţelul cel îngrăşat. Despre aceasta cântă și proorocul David:Şi-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tânăr, căruia îi cresc coarne şi unghii (Ps. 68, 32). Vițelul a fost junghiat la porunca Tatălui, pentru că Hristos Dumnezeu, adică Fiu al lui Dumnezeu, nu a putut fi omorât fără voia Tatălui Său. Ascultă pe Apostolul: El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi (Rom. 8, 32). El este vițelul care în fiecare zi și fără încetare este jertfit pentru hrana noastră.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 23) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.

După cele scrise de Luca, ce au un vădit caracter preoțesc, Evanghelia a început cu arhiereul Zaharia, tămâind în templul lui Dumnezeu. Vițelul cel îngrășat era astfel deja gata să fie jertfit pentru aflarea fiului cel tânăr.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3.2.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) 

 

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Tatăl se bucură, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cel ce era, s-a pierdut. Cel ce nu este, nu se poate pierde. Neamurile nu sunt, creștinii sunt, după cum s-a scris despre aceasta: Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt (1 Cor. 1 ,28). Aici putem înțelege și asemănarea omenirii într-un singur om. Adam era, și noi suntem cu toții în el. Adam a fost pierdut și cu toții ne-am pierdut în el (1 Cor. 15, 22).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 234, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 25) Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Dacă cineva spune că fiul ascultător și virtuos simbolizează după trup, Israelul, nu putem fi de acord cu aceasta. Nu se cuvine în nici un fel a spune că Israelul a ales o viață nevinovată. De-a lungul întregii Sfinte Scripturi, îi aflăm acuzați de a fi răzvrătiți și neascultători …

Cred că mai trebuie să amintim și aceasta. Unii să referă la persoana Mântuitorului ca fiind vițelul cel îngrășat pe care tatăl l-a junghiat la întoarcerea fiului … Dacă cineva își imaginează că fiul cel mare și ascultător simbolizează trupește pe Israel, cum poate spune cu dreptate acesta că nu a primit niciodată nici măcar un ied. Fie că-L numim vițel sau ied, Hristos trebuie înțeles ca jertfa adusă pentru păcat. Hristos nu a fost jertfit numai pentru neamuri, ci și ca să răscumpere pe Israel, care din cauza deselor sale călcări ale Legii și-a agonisit o grea pedeapsă. Înțeleptul Pavel mărturisește aceasta, spunând: Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 28) Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Fratele în vârstă, fiul în vârstă care vine de la câmp, care reprezintă poporul Legii, aude cântecele și dansurile din casa tatălui, dar nu vrea să intre. Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini (Lc. 10, 2). În fiecare zi vedem același lucru petrecându-se în ochii noștri. Evreii vin la casa Tatălui, dar stau afară din cauza geloziei lor. Aud harpa lui David cântând și muzica de la cântările psalmilor și dansul jucat de atâtea neamuri, dar nu doresc să intre. Din cauza geloziei, rămân afară. În groaza lor, judecă după vechile lor obiceiuri pe frații lor dintre neamuri și în același timp se lipsesc de bunătățile Tatălui și se înlătură de la bucuriile Sale.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Petru Hrisologul: Tatăl vine afară și-i spune: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine. Cum este el împreună cu fiul său? Este împreună cu fiul său în persoana lui Abel, Enoh, Sem, Avraam, Isaac, Iacov, Moise și a tuturor oamenilor sfinți din care se trage seminția evreiască a lui Hristos, citită în Evanghelie, zicând: Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacov (Mt. 1, 2)și așa mai departe.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Toate ale mele ale tale sunt. Cum așa? Legea, proorocii, templul, preoția, jertfele, împărăția și darurile sunt pentru tine, iar cel mai mare dar dintre toate este acesta: Nașterea lui Hristos. Pentru că prin gelozie vrei să nimicești pe fratele tău nu mai ești vrednic să intri la ospățul tatălui și se te bucuri de el.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Ultimele din categorie