Îngerul a venit să cerceteze pe robul lui Dumnezeu, Ştefan-Voievod cel Mare şi Sfânt

Ziua de 2 iulie a fiecărui an ne prilejuieşte tihnite clipe să ne amintim de figura luminoasă a Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, un luptător jertfelnic pentru demnitatea credinţei şi a neamului nostru, un ctitor darnic şi harnic, care şi-a turnat chipul lui Hristos Dumnezeu în bronzul inimii sale incandescente după dorul de Cer şi ţară.

S-au scris studii, s-au organizat simpozioane în care s-au subliniat virtuţi, dar mai ales lucrarea harului Duhului Sfânt în zbuciumata-i viaţă pământească, evidenţiindu-i-se domnia Sa glorioasă precum şi alesele lui înfăptuiri. Totuşi niciodată nu va fi îndeajuns. Mai este loc să găsim noi mărturii şi slove alese despre măritul Ştefan al Moldovei. Astăzi vă propun să le culegem din literatură; romanul Viaţa lui Ştefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu. „Ceahlăul literaturii române”  a realizat multe portrete ale domnitorilor bătrânei Moldove: Ştefan cel Mare, Petru Aron, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, Ştefan Tomşa, Petru Şchiopul, Gheorghe Duca, Grigorie Ghica, Ieremia Movilă, Cuza Vodă şi alţii. Ştefan cel Mare se distinge ca fiind cel mai puternic şi mai iubit, dar şi mai impresionant construit, dintre toţi eroii sadovenieni.

Cum scria Sadoveanu despre Ştefan cel Mare

În romanul Viaţa lui Ştefan cel Mare, autorul face o atentă şi documentată expunere a vieţii legendarului domnitor. Se ştie că Sadoveanu era un meticulos cercetător al vechilor hrisoave, aşa încât putem considera această carte drept o istorie romanţată a domniei lui Ştefan cel Mare, bazată pe documente. Însă, pe lângă izvoadele istorice, prozatorul a mai avut o sursă de inspiraţie:  îl avea în suflet pe bine-credinciosul său voievod, aşa cum îl are şi-l poartă în taina inimii orice român fascinat de istorie şi legendă. Aşa se explică patosul cu care romancierul a lucrat la amintita carte.

Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, destăinuia la un moment dat împrejurările în care tatăl ei a scris-o. Tămâia casa foarte des şi mai ales camera unde scria, aducându-şi mai multe icoane pe care le aşeza lângă un portret ce-l înfăţişa pe Ştefan Voievod. Pentru a întregi ambianța medievală l-a rugat pe vlădica Nicodim de la Neamţ să-i împrumute un pocal din vechime cu care servea apa sau vinul  la masă.  Astfel, în odaia sa de scris, ticsită cu clituri de cărţi, spiritul lui Ştefan cel Mare învia în sufletul literatorului ca o măreaţă nelinişte. Această stare aducea fiori de taină şi lumină pe care îi regăsim în paginile cărţii scrisă nu atât cu condeiul, cât mai ales cu inima. Pe lângă firul epic, pe lângă informaţiile biografice legate de viaţa lui Ștefan cel Mare, este demn de reţinut faptul că scriitorul foloseşte mai multe sintagme care fac referire la viaţa duhovnicească a omului de stat, Ştefan, culminând cu afirmaţia din finalul cărţii în care Sadoveanu „proclamă” ceea ce poporul drept-credincios a simţit dintotdeauna, sfinţenia ilustrului domnitor: „…îngerul a venit să cerceteze pe robul lui Dumnezeu Ştefan-Voievod cel Mare şi Sfânt.

Atașamentul paradigmaticului domnitor faţă de valorile cele nepieritoare, credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de Biserica neamului său, se vede chiar de la începutul domniei. Mitropolitul Teoctist nu este nepăsător faţă de persoana care va conduce politic poporul lui Dumnezeu din Moldova. De aceea, participă cu boierii şi târgoveţii la primirea voievodului în locul numit Direptate. Şi nu doar a asistat la primire, ci l-a încoronat şi miruit, semn că Dumnezeu l-a ales şi l-a uns să fie domn al Ţării Moldovei. De altfel, întreg romanul este puternic ancorat în lumea eclesiastică. Numele divinităţii apare de peste o sută de ori în întregul fir epic al cărţii. Întâlnim pagini întregi desprinse parcă din sinaxare sau eroi cărora scriitorul le-a aşezat în grai cuvinte înţelepte din cărţile Sfintei Scripturi. Iată câteva pasaje din roman în care domnitorul Ştefan este zugrăvit ca om smerit, credincios şi temător de Dumnezeu:

„..în seara de vineri, măria sa Ștefan a descălecat în Baia, la sfânta slujbă a Îngropării Aerului. După rânduiala creştinească ţinuse post desăvârşit întreaga zi. Îndrăznise a lua numai puţină apă la asfinţitul soarelui. Înghenunchind la uşa bisericii, sub sfântul simbol, măria sa a mulţumit  cu umilinţă pentru izbândă. Preoţii l-au blagoslovit şi i s-au plecat.”

„…boieri dumneavoastră, Domnul Dumnezeu va îngădui să nu mor mâine, nici la anul. Până atunci vă rog să binevoiţi a vă bucura la această masă în ziua domniei mele, dată sub ocrotirea sfântului arhidiacon Ștefan, patronul nostru. Dar să nu uităm a da în orice clipă laudă Atoţiitorului.”

„… zise măria sa: «Dumnezeu stă, iar oamenii trec căci înaintea ochilor Celui etern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte. Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar seara se taie şi se usucă. Aşa ne mistuim noi de mânia Ta, Doamne, şi pierim în faţa urgiei Tale». Îmbrăcându-se în strai de mire, Domnul Ştefan murmura stihirile Psalmistului, pătrunzându-se de veninul mâhnirii lor şi căutând totuşi în ele sprijin pentru înfricoşatele încercări ce-l aşteptau.”

S-au prefăcut hotare, s-au perindat generaţii

Exemplele pot continua. Toată cartea este înţesată cu astfel de pilde care ne întregesc tabloul luminos al unui domnitor care şi-a făcut din credinţa în Dumnezeu o neînvinsă platoșă. Vă îndemn să le regăsiţi lecturând în întregime romanul, care de ceva vreme a fost trecut în uitare, pe nedrept.

Prozatorul îşi încheie scrierea prezentând clipele cele din urmă ale măritului Voievod, atunci când Dumnezeu a dat semn ca sufletu-i să fie eliberat de mucenicia acestei vieţi, spiritul lui rămânând în lucruri şi-n înfăptuiri, încercând să ne călăuzească pe căile viitorimii.

De la mutarea sa la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei neţărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generaţii şi generaţii. Pretutindeni au rămas locaşurile sfinte pe care el le-a ridicat întru slava Celui Preaînalt, dar şi relicvele cetăţilor de apărare, ale căror ziduri au fost martore la actele de vitejie a lui Ştefan şi a oştenilor săi, care şi-au dăltuit numele în conștiința neamului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortăreţe.

Semnele Măriei Sale se văd într-un vad de ape, într-un pisc de stâncă sau  într-o ruină de pe un colnic. De peste cinci veacuri această putere domneşte în toate cotloanele  ţinutului învederându-ne că din locaşurile cele nepieritoare, Ştefan cel Mare şi Sfânt veghează necontenit acest petic de pământ românesc, numit Moldova.

De la același autor

Ultimele din categorie