Împotriva poruncii a patra păcătuieşte omul care nu-şi rezervă timp şi pentru suflet

Porunca a IV-a a Decalogului: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine.“ (Ieșirea 20, 8-10)

Porunca a IV-a a Decalogului arată datoria muncii, în cele şase zile ale săptămânii, şi atenţionează asupra respectării zilei a şaptea, ca zi de odihnă închinată Domnului. „Porunca respectării zilei de odihnă îl şi protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câştiguri excesive. Precizăm că ziua de odihnă, în adevăratul său înţeles, nu se limitează doar la participarea la rugăciunea comună (...)“, spune pr. prof. univ. dr. Petre Semen.

Mai multe, în interviul de mai jos.

Părinte profesor, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă.

Porunca a patra din Decalog dată prin Moise, cu prilejul încheierii Legământului dintre Dumnezeu şi poporul Israel, pe Muntele Sinai, are în vedere, alături de primele, obligaţiile poporului în ansamblu şi ale fiecărui credincios faţă de Yahwe. Din context reiese că porunca în cauză era marcată de epoca sclavagistă, în care preocuparea de bază a omului era agricultura şi creşterea vitelor. Această poruncă, alături de celelalte nouă ce se includ în cunoscuta Lege a Vechiului Testament, s-a dat în contextul în care poporul ales a fost invitat să fie partenerul lui Dumnezeu, în cadrul unor condiţii, la realizarea mântuirii. Aceste condiţii sunt legate de împlinirea celor 10 porunci şi a altora definite la modul general cu termenul de Tora care mai înseamnă şi învăţătură. Pentru că se apropia momentul de a intra în pământul promis strămoşilor lor, fiilor lui Israel li s-au dat cele 10 porunci, dintre care primele 4 reglementau raporturile dintre om şi Dumnezeu, iar celelalte 6, relaţiile interumane.

„Porunca îl protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câştiguri excesive“

Porunca începe prin cuvintele „Adu-ţi aminte“. Ce înţeles are această atenţionare?

De ce trebuie să-şi aducă aminte, dacă nu de faptul că se află în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu, în care i se impune să trăiască mereu cu conştiinţa dependenţei totale de Creatorul, de la care a primit în dar viaţa, adică totul, inclusiv timpul pe care nu-l poate folosi discreţionar. De remarcat că dacă în cartea Ieşirea motivarea poruncii este legată de actul creaţiei, ca omul să nu uite că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul universului creat în 6 zile (vers 11), în Deuteronom porunca are în vedere dreptatea socială: „Pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească, întocmai ca tine“ (cap. 5, 14), secondată de amintirea izbăvirii din robie. Aşadar, porunca era clară pentru evreii care au acceptat benevol să adere la legământul cu Dumnezeu şi trebuiau să ştie că pentru a rămâne în bune raporturi cu El, spre a se bucura de toate binecuvântările Lui, li se sugerează să-şi amintească de două lucruri: de momentul creaţiei şi mai cu seamă de cine depind întru totul şi să nu uite nici de faptul că Dumnezeu este Eliberatorul din orice robie. Deci dacă prima motivare a zilei de odihnă are un caracter religios evident, cea de-a doua era una socială şi naţională totodată (ca să-ţi aminteşti că tu ai fost sclav în Egipt şi să dai posibilitatea slujitorilor tăi să-şi refacă şi ei în acea zi forţele de muncă).

Era nevoie să se statornicească o zi de odihnă pentru om? Şi de ce e numită „ziua Domnului“?

Fără a pleda în vreun fel împotriva muncii, porunca respectării zilei de odihnă îl şi protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câştiguri excesive. Un comentator iudeu al Torei (Legii sau Învăţăturii) afirmă că omului i s-a dat ziua de odihnă ca să poată contempla nestingherit lucrarea lui Dumnezeu. Din faptul că în vechime exista la evrei practica de a merge în vizită la vreun profet sau „om al lui Dumnezeu“, la un bărbat cunoscător al Legii, capabil să-i înveţe pe cei care veneau la el (IV Regi 4, 16-22), denotă că în ziua de odihnă omul credincios se odihnea de munca fizică, spre a fi mai disponibil rugăciunii şi meditaţiei la Legea lui Dumnezeu. Acum se ţinea adunare sfântă, fiind vremea petrecerii spirituale cu Domnul, fiindcă omul „îşi afla desfătarea în Domnul“ (Is. 58, 14). De aceea, ziua de odihnă a mai fost denumită şi „ziua Domnului.“

Care este ziua Domnului pentru creştini? Serbând duminica în locul sâmbetei, nu încălcăm această poruncă?

Pentru creştini, „ziua Domnului“ este ziua duminicii, întrucât în această zi a înviat Domnul Hristos, adică după ce a trecut ziua sâmbetei, în ziua a şaptea (Mt. 28, 1, 6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 1-6; In. 20, 19) şi tot în această zi S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostolii adunaţi la rugăciune, când s-a întemeiat Biserica (Fapte 2, 1). Serbând Duminica, adică ziua Învierii, în care vechile canoane bisericeşti porunceau întreruperea postului, întrucât acum se celebrează Paştile săptămânal, credincioşii creştini nu încalcă porunca a patra, dimpotrivă, îi dau un nou sens.

Cuvântul şabat în ebraica biblică înseamnă a se odihni şi respectiv odihnă şi cu acest termen sunt definite şi alte zile de sărbătoare. Şabatul săptămânal se ţinea în ziua a 7-a care se numea tot ziua a 7-a, întrucât la vechii evrei zilele n-aveau nume, ci doar se numărau. De aceea şabatul, mai presus de toate, reprezenta şi un semn al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său, încât acesta este o comemorare a legământului cu El, fiind şi o mărturie că El şi-a ales un popor în mod special pentru Sine (Ieş. 31, 12-17), cu un scop bine determinat.

Cum putem sfinţi noi ziua Domnului? Cum să înţelegem această exprimare?

Scopul zilei de odihnă nu este doar ca oamenii să-şi refacă forţele de muncă, ci şi să dea un fel de zeciuială lui Dumnezeu din timpul primit ca un dar, aşa cum evreii dădeau zeciuială din produsele muncii. Să nu se uite că în Biserica primară majoritatea covârşitoare a fiilor ei erau iudei şi, ca urmare, s-a continuat practica petrecerii spirituale cu Domnul. Precizăm că ziua de odihnă, în adevăratul său înţeles, nu se limitează doar la participarea la rugăciunea comună, unde omul îşi poate găsi liniştea sufletului, după cum a promis Domnul Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“, ci constituie doar începutul adevăratei odihne ce constă nu doar în a dedica o singură zi lui Dumnezeu, ci toate zilele, aşa cum se zice de preotul slujitor: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm“. Să nu se uite că noi, creştinii, nu ne odihnim doar într-o zi anume, ci ne odihnim în Persoana lui Hristos.

La ce se referă formularea niciun lucru („să nu faci în acea zi nici un lucru“)?

Prin aceasta se atenţionează că prioritară este închinarea şi slăvirea lui Dumnezeu, îmbinată cu mulţumirea pentru săptămâna care s-a încheiat.

Cine păcătuieşte împotriva poruncii care vorbeşte de „sfinţirea“ zilei Domnului?

Împotriva poruncii a patra poate păcătui în chip deliberat şi neconstrâns de natura muncii omul care nu-şi mai rezervă timp şi pentru suflet. Ziua de odihnă o încalcă în primul rând preoţii, dar este o muncă binecuvântată, fiindcă se dedică rugăciunii şi slăvirii lui Dumnezeu. O mai încalcă, involuntar, şi cei care lucrează, de exemplu, în sectoare cu foc continuu, însă acestora li se acordă circumstanţe atenuante, fiindcă sunt în slujba comunităţii. Noi avem obligaţia morală de a ne ruga şi pentru ei la sfintele slujbe. Nu rămân fără păcat cei care preferă distracţia în loc de a da zeciuiala cuvenită lui Dumnezeu din timpul lor.

Cum să înţelegem precizia cu care Dumnezeu explică ca ziua Domnului să nu fie călcată sub nicio formă, de niciunul dintre cei ai casei?

Când se spune că porunca nu trebuie încălcată de către niciun membru al familiei se impune a ne raporta şi la contextul cultural şi social al vremii, când familia era organizată în sistem patriarhal, în care tatăl era stăpânul absolut al casei şi reprezentantul ei. El trebuia să-i supravegheze pe membrii familiei să nu săvârşească vreun păcat. De aceea, toate poruncile sunt formulate în ebraică la persoana a 2-a masculin singular. Ar fi ridicol astăzi să mai pretinzi, ca după 3.600 de ani de la darea poruncii, bărbatul să fie stăpânul absolut al casei sale, cel mult poate fi un administrator cu autoritate simbolică şi morală. Oricum, responsabilitatea faţă de porunci trebuie să fie liber asumată de către fiecare membru al familiei, conştientizând spusele Sf. Pavel: „că porunca este sfântă şi dreaptă şi bună“ ca ceva care vine de la Dumnezeu şi ne îndreaptă spre El.

Talmud: „Cel care trăieşte din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de Dumnezeu“

Când a dat Dumnezeu porunca muncii şi cum este considerată ea în învăţătura creştină?

Da, Biblia ne spune că omul a primit şi porunca de a munci. În cartea Facerea citim că „Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca să o lucreze şi să o păzească“ (Fac. 2, 15). Se vede deci că prima poruncă dată omului nu se referea la interdicţia de a mânca din pomul oprit, ci la porunca de a munci. Nu ştim de cine trebuia să păzească grădina, însă i s-a dat o îndeletnicire agreabilă şi responsabilă şi nu-i exclus să se refere la păzirea propriei munci. Precizăm că în ebraică, pentru a se referi la slujirea lui Dumnezeu şi munca în sine, se foloseşte tot cuvântul avoda. Interesant este că înţelepţii iudei recomandau ca cei care se ocupă cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau îl studiază să-şi câştige pâinea din munca proprie, altfel s-ar putea interpreta că negustoresc cuvântul Domnului, iar Talmudul apreciază că „cel care trăieşte din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de Dumnezeu“. În acest spirit a fost educat Sf. Pavel, care lucra cu mâinile ca să nu fie nimănui povară.

Există vreo legătură între Decalog şi cele nouă fericiri rostite de Mântuitorul?

Desigur că poruncile sunt darul lui Dumnezeu către poporul Său preferat, iar prin extensie pentru tot omul care vrea să le respecte. N-au însă nicio legătură cu fericirile rostite de Iisus. Acestea pot fi interpretate doar ca o prelucrare sublimă a fericirilor Vechiului Testament, rostite de alţii şi în alte circumstanţe. A se vedea Ps. 1, 1: fericit bărbatul care umblă în poruncile Domnului!, sau: fericit bărbatul care-şi pune nădejdea în Domnul! (Ps. 39, 6); fericit cel care caută la sărac (Ps. 40, 1) echivalent cu: „fericiţi cei milostivi“ (Mt. 5, 7); fericit cel care se teme de Domnul! (Ps. 111, 1); Fericiţi cei fără prihană în cale! (Ps. 118, 1), echivalent cu „fericiţi cei curaţi cu inima!“ (Mt. 5, 8); fericiţi cei care păzesc poruncile Domnului! Fericiţi cei cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele! (Ps. 31, 1-2). Deci nu există nicio legătură între fericiri şi cele 10 porunci, totuşi, prin porunci, autorii Vechiului Testament şi apoi Domnul Hristos ne atenţionează că nu putem accede la statutul de fericire, înţeleasă de mulţi doar ca o emoţie trecătoare, care ţine exclusiv de nişte circumstanţele care o favorizează, deoarece fericirea promisă de Dumnezeu trebuie înţeleasă ca o bunăstare sau confort sufletesc permanent, asigurat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi rămânerea în veşnicie în comuniune cu El.

Ce spun Sfinţii Părinţi despre această poruncă?

Sf. Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Matei (Omilia XXXIX, III) că Domnul a dat porunca Şabatului pentru ca iudeii să se depărteze de păcat. De aceea zice: „Nimic să nu faceţi în zi de Şabat decât cele de trebuinţă pentru suflet“ (Ieş. 12, 16).

Citește alte articole despre: rugăciune, suflet, odihnă, Decalog, Porunca a IV-a

De la același autor

Ultimele din categorie