Ce simbolizează lumânarea aprinsă, purtată în fața vohodului de la vecernie?

Lumina nu este altcineva decât Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a spus despre Sine că este „lumina lumii”.

Cel mai vechi act liturgic al slujbei vecerniei este aprinderea unei lumini în mijlocul Bisericii. Primii creștini, încă din perioada Sfinților Apostoli, se adunau la rugăciunea de seară, în vremea apusului de soare. Acolo cântau și se rugau, iar după apusul soarelui aduceau un sfeșnic cu o lumânare și-l puneau în mijlocul bisericii. Lumânarea era aprinsă din raționamente practice, pentru a lumina încăperea în care se rugau creștinii. Mai târziu, aducerea și aprinderea luminii au primit o conotație simbolică. Lumina nu este altcineva decât Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a spus despre Sine că este „lumina lumii”.

Din acest rit al aprinderii luminii în cadrul rugăciunii de seară s-a dezvoltat întreaga slujbă a vecerniei. Astăzi, lumânarea nu mai este aprinsă și purtată de către preot, ci de către diacon, iar în lipsa lui, de către un credincios care s-a pregătit pentru acest act liturgic.

Purtătorul de lumină este cel care începe vohodul de la vecernie. Acesta deschide ușa diaconească din partea nordică a bisericii, înaintează spre mijlocul naosului, oprindu-se în fața catapetesmei. La sfârșitul procesiunii liturgice, după intrarea preotului în Sfântul Altar, purtătorul de lumină intră pe ușa sudică, în locul sfințit al bisericii.

Toată această mișcare aduce aminte de aprinderea istorică a luminii de seară și, în același timp, este simbolul luminii aduse de Mântuitorul Iisus Hristos în lume, prin întruparea Sa.

De la același autor

Ultimele din categorie