Nectarie Riga povesteşte

Îmi zicea sfântul: «Această încercare o ai deoarece nu m-ai ascultat şi nici nu mi-ai cerut niciodată ajutorul. Ai făcut bine totuşi că la plecarea în călătorie te-ai spovedit la duhovnic. Altfel ai fi păţit un şi mai mare rău».

Nectarie Riga, fiul lui Mihail şi al Anastasiei Riga, locuitori în cartierul Koridalos din Atena, era ofiţer de marină şi călătorea cu vaporul spre Pakistan. Avea 25 de ani. La data de 17 martie 1989, în timpul călătoriei, s-a îmbolnăvit din motive nedesluşite de medicul navei. I-a paralizat piciorul drept şi în acelaşi timp, a orbit. A fost imediat anunţat serviciul de intervenţii rapide şi a fost transportat cu elicopterul la mal şi apoi cu avionul în Grecia. Iată ce istoriseşte:

"M-au aşteptat părinţii mei la aeroport, împreună cu reprezentanţi ai companiei maritime la care lucram şi cu doctorul Skafidis. M-au pus într-un cărucior pentru invalizi şi apoi cu ambulanţa am fost dus la Spitalul Central. Aici am fost examinat de către un neurochirurg, care a dat dispoziţie să mi se facă o tomografie completă, cu precădere în zona capului. Nu au descoperit însă nimic deosebit. Discutau între ei cu îndoială, neputându-şi explica ce se întâmplă. Spuneau: «Ciudat lucru: ochii săi se mişcă normal, pupilele răspund la lumină, cum de nu vede?».

Între timp, părinţii mei au luat legătura cu duhovnicul meu şi i-au istorisit toată tragedia. Acesta i-a liniştit şi le-a spus să mă ducă la Eghina, la mănăstirea Sfântului Nectarie, pentru că acolo, acest sfânt taumaturg mă va vindeca.

Pe 27 martie 1989 m-au transportat în Eghina. Abia ce s-a oprit automobilul în faţa mănăstirii şi au deschis uşa ca să mă dea jos, l-am văzut pe Sfântul Nectarie că stătea la intrare îmbrăcat în hainele simple de monah şi îmi făcea semne să vin la dânsul. Iar când am pus piciorul pe pământ, mi-am dat seama că pot merge singur, că paralizia piciorului se vindecase. M-au condus în biserică şi m-am închinat la sfintele moaşte. Apoi m-au dus în chilia sfântului şi am cerut să mă lase un pic acolo. Atunci a apărut din nou Sfântul Nectarie, de data aceasta purtând veşminte atât de strălucitoare, de arhiereu, încât nu puteam să le privesc. Trebuie să menţionez aici că, de mic copil, îmi spusese mama mea: «Eşti copil de-al Sfântului Nectarie. De aceea te-am botezat la mănăstirea lui şi ai luat numele lui».

Îmi zicea sfântul: «Această încercare o ai deoarece nu m-ai ascultat şi nici nu mi-ai cerut niciodată ajutorul. Ai făcut bine totuşi că la plecarea în călătorie te-ai spovedit la duhovnic. Altfel ai fi păţit un şi mai mare rău». Apoi mi-a arătat un om negru, legat cu cătuşe, care avea în mâini diferite obiecte personale ale mele şi două verighete de aur, pe care le cumpărasem deoarece mă gândisem să mă logodesc. Mi-a spus: «Aceste obiecte să nu le mai cauţi, deoarece ele vor arde împreună cu negrul acesta» (era un diavol de fapt). Apoi mi-a mai dat şi multe alte sfaturi, pe care nu aş dori să le repet aici. Mi-a spus să mă mărturisesc împreună cu viitoarea mea logodnică la duhovnic şi pe 30 ale lunii să revin la mănăstire pentru a mă vindeca complet.

În afară de faptul că m-am închinat la Sfintele Moaşte, mi-au fost citite apoi şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi li s-a recomandat părinţilor mei să ţină şi ei post şi să se roage pentru mine. Apoi ne-am întors cu toţii acasă. Câteva zile mai târziu, pe 30 martie, ne-am dus din nou cu toţii la mănăstirea Sfântului Nectarie. Ne-am mărturisit cu toţii, împreună cu viitoarea mea logodnică, apoi am luat parte la slujba de paraclis a sfântului şi ni s-au citit din nou molitfele. Am rămas la mănăstire până a doua zi. Era vineri şi am participat de dimineaţă la Sfânta Liturghie, iar după amiază la slujba de Acatist al Maicii Domnului. La sfârşitul slujbei acatistului am leşinat. Rudele au chemat imediat pe preotul slujitor spre a mă binecuvânta şi a mă însemna cu Sfânta Cruce. Când mi-am revenit, am cerut să fiu dus din nou în chilia în care vieţuise Sfântul Nectarie. Acolo, în timp ce mă rugam îngenuncheat, l-am văzut din nou pe Sfântul Nectarie, îmbrăcat în simplele haine monahale, care după ce m-a binecuvântat şi m-a însemnat cu Sfânta Cruce, mi-a arătat din nou pe negrul ce urma să ardă împreună cu verighetele şi mi-a spus: «Acum te vei face bine!». Apoi a dispărut. Am cerut permisiunea să mă aşez câteva clipe pe patul pe care dormise sfântul şi deodată am simţit o zguduitură şi îndată parcă nişte solzi albi au căzut de pe ochii mei şi am început să văd din nou. O minune dumnezeiască! Am început să plâng şi i-am chemat pe cei prezenţi. Le-am spus că văd din nou şi cu toţii au înălţat strigăte de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie. Tulburarea era foarte mare pentru fiecare. Sfântul Nectarie Taumaturgul mă vindecase pe 31 martie, exact aşa cum îmi promisese. Îi mulţumesc permanent din adâncul inimii mele şi cât voi continua să trăiesc, nu voi înceta să istorisesc tuturor această minune ce s-a petrecut cu mine, păcătosul şi nevrednicul. De asemenea, vreau să recomand celor care vor citi aceste rânduri ca atunci când vreodată vor avea de-a face cu ispite şi lupte din partea diavolului, să alerge cu încredere la Sfânta Biserică şi să invoce ajutorul sfinţilor ei şi nicidecum să nu se lase convinşi să meargă pe la magi, vrăjitoare, medium-uri şi alţi lucrători plătiţi ai lui Belzebul.

Slăvesc pe Dumnezeu neîncetat şi port în suflet şi la gât icoana Sfântului Nectarie, protectorul meu iubit.

(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 117-120)

Ultimele din categorie