PS Ambrozie - Canonul Sfântului Andrei Criteanul, oglinda postului celui mare

Treptat, lacrimile fac să încolţească în sufletul păcătosului nădejdea mântuirii care, pe măsură ce creşte şi odrăsleşte, dă acestuia curaj şi speranţă. Numai floarea dragosteai înflăcărate pentru Dumnezeu însă, aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări, iertare încununată la final cu rodul minunat al mântuirii.

Postul este, înainte de toate, un examen duhovnicesc, o probă în care mintea îşi arată adevărata măsură, voinţa se întăreşte şi sentimentul se lasă covârşit de preaplinul harului dumnezeiesc. Postul este o călătorie spirituală, iar destinaţia sa este Paştele, praznic al praznicelor. Prin urmare, resorturile postirii sunt altele decât cele pe care lumea contemporană, secularizată, încearcă să le impună: a posti nu înseamnă a rămâne închistat exclusiv între barierele regimului alimentar, postul nu este reglementarea nutriţiei, ci hrană pentru suflet şi sprijin pentru trup.

În viaţa Bisericii, postirea, alături de rugăciune, reprezintă respiraţia sa duhovnicească, este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa unei realităţi greşit şi limitat înţelese. Pericopa evanghelică din ultima duminică de dinaintea Postului Mare (Mt. 6, 14 – 21) stabileşte condiţiile acestei eliberări: prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului; cea de a doua condiţie este iertarea – „că de veţi ierta oamenilor greşelilelor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc"; a treia condiţie este dăruirea în comuniune, împărtăşirea binecuvântării dumnezeieşti între oameni şi, prin oameni, în întreaga creaţie.

Valoarea postului este, în esenţă, dată de împărtăşirea plenară a luminii dumnezeişti din noaptea Învierii. Legătura organică dintre post și Înviere nu poate fi nici depășită, nici ignorată, nici minimalizată, pentru că ea constituie în esenţă măsura (canonul) eforturilor noastre, criteriul după care ne raportăm la Biserică şi la întreaga creaţie.

Pe lângă interiorizarea firească, starea de post este marcată în viaţa liturgică a Bisericii de rânduieli speciale care ating maxima profunzime duhovnicească în capodopere imnografice precum Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Sfântul Andrei Criteanul (660-740), Episcop de Gortina (Creta), s-a născut în Damasc, în jurul anului 660. La vârsta de 15 ani merge la Ierusalim unde devine călugăr la Biserica Sfântului Mormânt. Este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă creatori de canoane şi imne de o frumuseţe duhovnicească extraordinară, mai ales datorită atât formei, cât mai ales profunzimii gândirii.

Am găsit de cuviinţă ca acum, la începutul primei săptămâni a Sfântului şi marelui Post, când se citeşte Canonul cel Mare, să zăbovim puţin asupra înţelesurilor pe care aceste irmoase (cântări) le au, spre a le arăta, astfel, frumuseţea şi adânca teologie pe care o cuprind.

Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Omul care ajunge să conştientizeze greutatea fărădelegilor sale, care gustă până la capăt amărăciunea înstrăinării de Părintele său, din cauza poftelor vătămătoare, „îşi vine acum în fire" şi, negăsind altă mângâiere, se întristează şi plânge cu amar: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum[1]?"

Plânsul este expresia părerii de rău pentru păcatele săvârşite, cu acesta autorul alinându-şi conştiinţa pătată de păcat. Cu acesta îşi domoleşte ura pentru trecutul său pătimaş: „Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă"[2]. Rodul acestui plâns este atât de apreciat, încât autorul îşi începe canonul chiar cu el. Treptat, lacrimile fac să încolţească în sufletul păcătosului nădejdea mântuirii care, pe măsură ce creşte şi odrăsleşte, dă acestuia curaj şi speranţă. Numai floarea dragosteai înflăcărate pentru Dumnezeu însă, aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări, iertare încununată la final cu rodul minunat al mântuirii.

Aluziile la viața personală trebuie interpretate ca expresii ale smereniei autorului, practică obişnuită de altfel în întreaga literatură duhovnicească. Utilizarea acestui motiv personal trimite însă către adevăratul subiect al Canonului: pocăinţa. În ajutor este chemată întreaga creaţie, pentru că ea se face deopotrivă părtaşă căderii şi neascultării, dar şi smereniei tămăduitoare şi dorinţei sufletului de a se întoarce, precum fiul risipitor, către părintele său prea-iubit. „Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu[3]." Apelul la creaţie are menierea de a situa iconomia mântuirii în cadrul istoriei şi a timpului. Astfel, mântuirea capătă nu doar dimensiuni cosmice, ci mai ales ecleziale, pentru că lumea întreagă este în esenţă Biserică a lui Dumnezeu şi spaţiu al mântuirii[4].

În ansamblu, cuprinsul cântărilor Canonului Mare este următorul:

Cântara Întâi

Se arată cât de gravă este starea în care a fost adus păcătosul de fărădelegile sale. Situaţia aceasta pare de netămăduit, însă „ajutor şi acoperitor s-a făcut nouă spre mântuire" Dumnezeu, actul întrupării devenint începătură a nădejdii noastre către mântuire. Cu această speranţă, cel robit de păcate ia hotărârea de a pune de acum înainte pe Dumnezeu călăuză vieţii lui, mărturisindu-şi toate fărădelegile săvârşite: „Vino ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă[5]".

Cântarea a doua

Păcătosul reuşeşte să treacă peste orice presentiment ce l-ar putea abate de la calea către mântuire, găsind salvarea în mărturisire. Scena are o foarte mare importanţă, pentru faptul că la actul pocăinţei este chemat ca martor întregul univers: „Ia aminte cerule şi voi grăi; şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup[6] sau ia aminte cerule şi voi grăi; pământule primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-l laudă pe Dânsul"[7]. Este prezentată aici lupta sufletului de a se elibera din mrejele păcatului, luptă ce necesită din partea acestuia cele mai mari eforturi.

Cântarea a treia introduce în canon icoana înfricoşătoarei judecăţi, la care Hristos ne va răsplăti sau ne va acuza pe fiecare după faptele noastre. Aceasta dă prilej autorului să-şi avertizeze sufletul că totul se plăteşte în lumea aceasta, adresându-i totodată o seamă de îndemnuri menite să-l convingă de necesitatea îndreptării sale.

Cântarea a patra

Încordarea tinge punctul culminant. Situaţia limită în care păcătosul încă nu arată destulă stăruinţă şi strădanie în pocăinţă, deşi „Mirele este la uşă", încarcă atmosfera cu maximu de „agonie" duhovnicească. Singura scăpare se dovedeşte a fi Hristos, căci numai Acela poate să mântuiască: „Tu Însuţi, Hristoase, mă miluieşte[8]."

Cântarea a cincea

Păcatul este descris în culori din ce în ce mai sumbre: întuneric, negură adâncă, noapte etc., aceasta în paralel cu vârsta înaintată a bătrânului autor şi cu iminenţa sfârşitului său, care aduc în chip neîndoielnic la prezentarea sa în faţa Celui care a promis că va pedepsi păcatul.

Cântările a şasea şi a şaptea

Cu cât se conştientizează mai mult de către păcătos pericolul în care singur s-a aruncat, prin nepăzirea poruncilor dumnezeieşti, cu atât mai insistentă devine şi mărturisirea şi pocăinţa sa: „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos[9]." Cu atât mai intense devin şi strigătele şi implorările de a nu fi pedepsit pentru nesocotirea voinţei divine. O seamă de alte pilde grăitoare aduse extrase din Sfintele Scripturi, însoţite de un număr crescând de avertismente şi îndemnuri spre pocăinţă ţintesc unicul obiectiv spiritual urmărit de canon: mântuirea sufletului celui păcătos.

Cântarea a opta

Ca şi cum sufletul n-ar fi conştientizat destul greutatea fărădelegilor sale, este introdusă din nou icoana – mult mai înfricoşătoare de această dată – a Dreptului Judecător, Care va veni cu slavă multă, provocând frică şi groază celor nepregătiţi.

Cântarea a noua constituie epilogul întregului canon. Menţinând imaginea eshatologică anterior creată, autorul prezintă în continuare pocăinţa şi deplina îndreptare a păcătosului care nădăjduieşte de acum cu mai multă fermitate în intertarea sa, încredinţându-şi pentru aceasta întreaga sa viaţă în mâinile Stăpânului său: „Judecătorul meu şi Cunoscătorule, Cel ce va să vi iarăşi cu îngerii să judeci toată lumea, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostiveşti şi să mă miluieşti, Iisuse pe mine care am greşit mai mult decât toată firea omenească[10]."

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare" – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc despre Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate către Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.

[1] Cântarea I, Stihira 2, Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 129.

[2] Cântarea I, Stihira 3, p. 129.

[3] Cântarea II, Stihira 1, p. 410.

[4] Cf. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 178 – 179.

[5] Cântarea I, Stihira 3, p. 408.

[6] Cântarea II, Irmos, p. 410.

[7] Cântarea II, Stihira 2, p. 410.

[8] Cântarea IV, Stihira 23, 25, 26, 27, pp. 417 – 418.

[9] Cântarea VI, Irmos, p. 420.

[10] Cântarea IX, Stihira 25, p. 432.

(sursa: http://episcopiagiurgiului.ro)
 

De la același autor

Ultimele din categorie