Începutul vieții duhovnicești: să aștepți totul de la Dumnezeu

Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care domină imensitatea nisipurilor.

Titlul acestui articol ne poate surprinde: putem, cu adevărat, să vorbim despre un început al vieţii duhovniceşti? Când începe oare, cu adevărat, viaţa în Dumnezeu? Aşa cum Vechiul Legământ pregătea de la origini pe cel Nou, de data aceasta, „înscrisă în inimile oamenilor” (1), tot aşa zăcea înlăuntrul nostru, aşteptând să ţâşnească, asemenea unei pânze freatice, această „apă vie”. pe care ne-o descrie Sfântul Ignatie Antiohianul. Cu toate acestea, dacă putem vorbi de un început al vieţii duhovniceşti, este pentru că există un moment în existenţă în care pătrundem, în chip mai conştient, în intimitatea lui Dumnezeu. Însă, această intimitate este un dar dumnezeiesc, o harismă aproape (2), care se înrădăcinează într-o atitudine de abandonare lui Dumnezeu, de încredere.

Vom încerca aici, smerit, să desluşim câteva aspecte ale acestei atitudini, extrem de importantă. Trebuie să spunem, de la început, că această atitudine de abandondonare a sinelui este mai puţin un precept moral, cât o postură lăuntrică propice unei sporiri a dumnezeieştii vieţi în noi.

Liturghia ortodoxă (3), în imnografia ei luminoasă, ne îndeamnă ca „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”, încredinţându-I lui Dumnezeu toate grijile noastre. Fie că este vorba despre problemele relaţionale, familiale, profesionale sau chiar duhovniceşti, trebuie să jertfim totul lui Dumnezeu, pe altarul conştiinţelor noastre, pentru a recăpăta o anumită disponibilitate faţă de Duhul Lui. Nu doar o îngreunare senzuală, povara cărnii este, în plus, nodul confuz şi de nedesfăcut al sentimentelor noastre, al gândurilor noastre, al planurilor noastre sau, mai mult, al amintirilor noastre. Toate acestea, desigur, nu sunt rele în sine, însă ne opacizează privirea. De aceea, este nevoie să învăţăm să ne „decreăm” (4), să uităm totul, mai explicit, să învăţăm să devenim „întru totul ochi”, după cum îi plăcea să spună Avva Macarie (5), căci „cercetându-se” pe sine, omul Îl descoperă în chip tainic pe Dumnezeu.

Vedem astfel, într-o primă mişcare, că densitatea grijilor ne blochează regenerarea, atât de apreciată de sfântul Pavel; ea ne ţine la suprafaţa noastră, departe de dumnezeiasca taină a inimii noatre (6). „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (7).

Odată smuls ăacest înveliş, un alt pericol începe să se ivească. Căci, începând cu momentul în care am învăţat să ne punem neîncetat în Dumnezeu tulburările noastre, panta de a fi noi înşine arhitectul propriei vieţi duhovniceşti devine abruptă.

Totul reîncepe la un alt nivel, când trebuie să te opreşti; cel mai greu nu este să lupţi, ci să abandonezi orice război. Fie că este vorba de post, de urmarea unei reguli de rugăciune personală, de a păzi anumite precepte evanghelice, precum o oarecare curăţenie lăuntrică, toate acestea nu sunt decât paie, pe lângă dumnezeiescul foc. Avem trebuinţă să înţelegem bine că acestea nu sunt decât mijloace, scopul fiind să te jertfeşti pentru Dumnezeu. Dumnezeu ne vrea inimile înflăcărate, nimic mai mult. „Capătul lucrării noastre este Împărăţia cerurilor... scopul nostru este de a ajunge la curăţia inimii”, va spune referitor la aceasta Sfântul Casian de Marsilia (8).

Iacov a luptat împotriva lui Dumnezeu, până în zori. În cele din urmă, rănit însă, recunoscând dumnezeirea Adversarului, a primit binecuvântarea Celui din urmă. Aici este imaginea însăşi a vieţii noastre în duhul, în marea ei parte. De prea multe ori luptăm împotriva lui Dumnezeu, crezând că ne transfigurăm. Este o formă de activism mistic, care se înăspreşte, formând o crustă în jurul „ochiului nostru lăuntric”, acest înveliş ne disimulează astfel faţă de noi înşine şi, nevăzându-ne pe noi înşine, nu Îl putem contempla pe Dumnezeu. Cu adevărat, precum soarele îngăduie ochiului nostru să vadă lumea, tot la fel Dumnezeu este luminozitatea care îi oferă conştiinţei noastre să se descopere ea însăşi, în adevărul ei. Aşadar, prin oglindiri şi asemenea unui păstrăv deplasându-se în susul cursului de apă, ne este cu putinţă să întrezărim, câtuşi de puţin, câteva străluciri răspândite ale dumnezeieştii Fiinţe.

Această a doua mişcare ne împinge spre un pericol, acela de a-ţi fi ţie însuţi sursa „vieţii tale duhovniceşti”. Acest autism ne impermeabilizează cu totul. El ne închide, din teama de nou şi, aşadar, de necunoscut, dinaintea voinţei lui Dumnezeu. De altfel este o teamă „omenească”, teamă „prea omenească” fără îndoială, căci voia lui Dumnezeu este un abis. Însă, nu trebuie uitat, este un abis binevoitor.

Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care domină imensitatea nisipurilor.

Unguentul acestei răni este, poate, printre cele mai puţin plăcute - căci vom avea trebuinţă să acceptăm, în deplină luciditate, vertijul pe care-l provoacă conştiinţa abisală a dumnezeieştii voinţe. Dumnezeu nu ne vrea decât binele, la capătul urcuşului, însă noi nu ştim ce ne rezervă, iar acesta este motivul temerii noastre. Ca remediu, trebuie să adoptăm o „strategie a imposibilului” (9), încredinţându-ne cu încredere pedagogiei divine care, adevărat, poate să fie uneori „o cunoaştere prin hăuri” (10). „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea” (11).

Cel de-al treilea punct nevralgic al acestei reflecţii va fi că, la acest stadiu, trebuie vegheat să nu se alunece în ceea ce s-ar putea numi, nu fără oarecare ironie, „o sfântă trândăvie”. Pacea nu este, de altfel, o moleşeală.

După ce ne-am uşurat conştiinţa şi ne-am pregătit neptic (12) pentru noutatea lui Dumnezeu, ne pândeşte din umbră chietismul. Să aştepţi totul de la Dumnezeu nu înseamnă să părăseşti toată lucrarea. Să aştepţi totul de la Dumnezeu înseamnă să-ţi cerşeşti darul, cu toată dinamica pe care o aduce cu sine această căutare. Sfântul Graal este aici dorirea de Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre deosebirea duhurilor : „Când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi”(13).

Suntem în măsură să constatăm că, departe de a ne răspândi noi înşine propria subzistenţă duhovnicească şi, fără a ne moleşi, trebuie să deosebim sursele care ne jalonează odiseea şi de unde izvorăşte, din belşug, Cuvântul în ape repezi.

Un adagiu al nisipurilor deşertului rezumă tot cuvântul nostru. „Dă sângele tău şi primeşte Duhul”, spune El. Căci, dându-te în întregime, până la sânge chiar, trebuie, mai mult, să aştepţi totul de la Dumnezeu. Abandonându-ne astfel lui Dumnezeu, El ne dăruieşte din Viaţa Lui limpede, Duhul Sfânt.

Pentru a conchide, trebuie să precizăm un ultim punct, esenţial. Această atitudine pe care am încercat să o descriem, anume de a ne încredinţa deplin lui Dumnezeu, nu este o stare la care putem ajunge dintr-odată, definitiv, ci un reflex pe care este bine să îl adoptăm, o lucrare pe care să ştim să reluăm „o treabă de o sută de ori” (14).

Atunci şi numai atunci, creşterea în Hristos este o avalanşă de începuturi (15), de-a lungul unei maturizări care este asemenea rafinării unui vin ce se îmbogăţeşte prin vechimea lui.

 

NOTE

01 – a se vedea literature profetică cu acest subiect

02 – Harisma, în teologia ortodoxă, este înţeleasă ca un „talant” în înţelesul evanghelic al cuvântului, pe care suntem chemaţi să îl fructificăm

03 – Şi mai precis partea numită « heruvic », imn al heruvimilor introdus de Iustinian în secolul al VI-lea

04 – Temă preferată de S.Weil

05 – Omiliile duhovniceşti ale lui „Pseudo-Macarie”

06 – Se ştie că, în mistica părinţilor din deşert, inima este mai mult decât un loc spiritual intern decât organul, chiar dacă se aseamănă cu acesta, care ne alimentează sistemul sangvin

07 – Mat. 6, 27.

08 – A se referi la acest subiect, îndeosebi, la Conferinţele lui

09 – IPS Ştefan, Mitropolit al Estoniei

10 – Henri Michaux, titlu al uneia dintre culegerile lui de poeme

11 – P. Evdokimov, Vârstele vieţii duhovniceşti

12 – Nepsis este o virtute ascetică – înseamnă, în acelaşi timp, trezvie şi veghere

13 – Luc. 12, 54-56

14 – Boileau, Arta poetică

15 – Concepţie admirabil de bine dezvoltată în diferitele lucrări ale Sfântului Grigorie de Nyssa, îndeosebi viaţa lui Moise, dar şi de celălalt Grigorie, de Nazianz – de data acasta, în discursurile lui teologice. Să menţionăm în treacăt paradoxul celei din urmă, deoarece continuitatea creşterii în Dumnezeu este punctată de începuturi, aşadar de stări întrerupte.

Ultimele din categorie