Aspecte introductive

Beneficiarii minunii asupra căreia ne vom opri în rândurile următoare sunt doi demonizați din ținuturile Gadarei. Poposit aici pentru o vreme, Mântuitorul îi întâlnește. De fapt, ei sunt cei care-L întâlnesc pe El. Doresc acest lucru. Îi ies în întâmpinare. Era, de altfel, un călător inedit. Locul era știut ca fiind impracticabil. Din motive sufletești. Doi demonizați, care locuiau în morminte, băgau spaima în fiecare potențial călător. Vor încerca, într-un fel, să facă același lucru și cu Iisus.

„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”

Îl vor interpela. Nu din dorința de dialog. Sperând să-L intimideze. Să-L facă să plece și să-și păstreze hegemonia asupra acelui loc. Atitudinea lor e una infatuată: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”, Îi spun ei. Vorbele lor vin să trădeze frica. Dacă ar fi evaluate după cutumele culturale ale feluritelor epoci civilizate, s-ar putea spune că vădesc de asemenea și lipsa crasă de educație, ori bune maniere. Nu așa se vorbește cu Dumnezeu!

Acestor cuvinte le urmează o solicitare. Căci, la negociat, diavolii sunt meșteri. Chiriașii celor două făpturi amărâte cer să li se îngăduie să intre în turma de porci a comunității. Cu un scop precis, firește. Știu că inima oamenilor acelor locuri e legată mai mult de bietele suine, decât de vreun lucru dumnezeiesc. Mizează pe faptul că, odată ce vor face rău acestora, vor stârni mânia oamenilor locului asupra lui Hristos. E și El conștient de acest fapt.

Și totuși! Pune salvarea celor două suflete mai presus de avutul cetății. Speră că și locuitorii vor înțelege. Odată ce li se îngăduie să îndeplinească ce și-au propus, turma se aruncă în apă. Speriați, păzitorii dau fuga în oraș și îi înștiințează cu privire la cele întâmplate. Oamenii vin, curioși și revoltați, deopotrivă, înspre locul acela. Sunt probabil înfierbântați. Întărâtați de dorința de a-I spune câteva Celui care și-a permis să dispună de avutul lor. Văzând demonizații tămăduiți și în toate mințile, mai pierd nițel din zelul cu care veniseră. Sfârșesc prin a-L ruga pe Iisus să treacă din hotarele lor. Le plac tămăduitorii, însă i-ar prefera mai degrabă pe cei care nu oferă la schimb pentru salvarea de suflete bunurile lor materiale. Învățătorul se conformează. Urcă în corabie și vine în cetatea Sa. E, probabil, trist că nu a fost înțeles. 

În loc de concluzii 

Lecturată la mai bine de două milenii distanță de când a avut loc, pericopa evanghelică pe care o avem în vedere vine să spună multe omului contemporan. Îl îndeamnă să se cerceteze pe sine. Să vadă dacă nu cumva se regăsește în ipostaza celui demonizat. Riscul e mare. Demoni precum lenea, clevetirea, ura, ori alte rudenii ale acestora bântuie adesea prin lume, punând stăpânire pe inimile creștinilor slabi în credință. Ne invită apoi să fim atenți la modul în care ne adresăm. Nu suntem noi, oare, câteodată, aroganți, precum făpturile Tartarului, atunci când dialogăm cu Dumnezeu? Nu ne străduim noi, oare, mai degrabă să ne folosim de rugăciune ca de o negociere, în loc să ne lăsăm în voia Lui? Indiferent în ce postură ne-am afla, important e să medităm la cele citite și, în măsura în care identificăm ceva din cele de mai sus, să ne schimbăm sufletul. Spre a nu ajunge aidoma demonizaților, ori a oamenilor ținutului gadarenilor, care-I spun lui Hristos să plece de la ei. Îndrăzniți!