Nu este bine ca omul să fie singur

Reflecții

Nu este bine ca omul să fie singur

    • Nu este bine ca omul să fie singur
      Nu este bine ca omul să fie singur

      Nu este bine ca omul să fie singur

Una din cele mai mari tragedii ale lumii moderne este reprezentată de colapsul continuu al sistemelor sociale. Cea mai importantă dintre acestea este însăși familia, însă multe alte sisteme sociale, se află și ele în declin. Cultura noastră bazată pe consumerism încearcă să maximizeze individualitatea (individul este pus mai presus de grupuri) și ideea falsă de libertate amplifică prioritatea individului asupra cererilor de grup (cu excepția grupurilor alese din interes politic). Un rezultat este alienarea tot mai mare a individului de restul oamenilor. Într-o mare a alegerilor, orice bărcuță naufragiază.

Viziunea creștină prinde contur chiar în prima observație a lui Dumnezeu asupra a ceea ce nu e bine. Fiecare act al creaţiei este numit a fi bun până când Dumnezeu vede singurătatea lui Adam: Nu e bine ca omul să fie singur, ni se spune. Bucuria comuniunii exprimată în modelarea femeii (Iată aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea) este zdrobită de izolarea prin păcat. Fructul interzis este alegerea izolării, de Dumnezeu și de Adam. Noua comunitate ce s-a creat când Adam a luat fructul de la Eva a fost un act de suicid în comun, o comunitate a morții.

În tot cuprinsul istoriei umane, comunitatea a fost totuși semnul distinctiv al existenței noastre. În mare măsură niciun membru al lumii moderne nu se gândește la sine ca fiind opus societății. Comunitatea este un cuvânt cu înțeles pozitiv în mai toate cadrele. Distrugerea sa în lumea modernă este astfel o inadvertență, rezultatul neconștientizării propriilor acțiuni, sau al încrederii prea mari în capacitatea noastră de adaptare.

Schimbarea legilor divorțului este invocată de unii drept factor ce a contribuit la instabilitatea familiei. Societățile mobile, în care oamenii (din America) se mută în medie odată la cinci ani, sunt de asemenea un factor vinovat. După o vreme, însăși instabilitatea devine o cauză a instabilității mărite. Copii noștri ar putea proveni dintr-o familie stabilă, dar pentru câți dintre colegii lor este acest lucru valabil?

Rezultatul este alienarea individului. Comunitățile naturale de familii sunt pe cale de dispariție, lăsându-ne pe noi toți drept diletanți ai lumii sociale. Este o dificultate întâlnită de majoritatea comunităților convertite din Lumea Nouă: cum ne putem forma potrivit Tradiţiei Ortodoxe dacă toţi cei din parohie sunt la prima generaţie? 

Parohia devine astfel din ce în ce mai asemănătoare cu o mănăstire. Mănăstirile nu sunt formate din legături de sânge, sunt comunități ale alegerii și ale ascultării. Cei din cadrul mănăstirilor au renunțat la familie și la căsătorie ca mod de viață. Aceștia arată spre un mod de supraviețuire spirituală pentru aceia dintre noi care trăim în ruinele lumii moderne.

Viața parohială a fost odinioară o problemă de familie (aproape tribală) de-a lungul mai multor generații. Parohiile de astăzi au contingențe mari de familii singure sau despărțite (din anumite cauze) și numeroși oameni care, deși trăiesc în familii, trăiesc viața într-un mod extrem de individualizat. Într-un astfel de context, dragostea (în deplinătatea sensului său inițial) este extrem de dificilă.

Viața monahală ilustrează, cu toate acestea, faptul că iubirea nu este imposibilă. Însă există structuri în cadrul vieții monahale care fac posibil acest lucru. Viața după reguli bine stabilite și binecuvântarea unei structuri sfinte, îi permite individului să evolueze ca persoană.

Afirmaţia nu e bine ca omul să fie singur este în acelaşi timp o afirmaţie a faptului că existenţa umană este în esenţă una relaţională. Nu suntem indivizi care relaţionează ci persoane ale căror ființă este descoperită doar în contextul relațiilor.

În cadrul monahal, regula este dată de anumite marcaje: sărăcie, castitate, ascultare şi stabilitate. Forma monahală a acestor practici nu poate fi adoptată şi într-o parohie însă pot fi niște practici solide dacă sunt înțelese corect. Biserica din Ierusalim descrisă în cartea Faptele Apostolilor practica o formă de bunăstare a comunității, în care lucrurile erau deținute în comun. Acest model nu a supraviețuit ulterior, însă nu a dispărut și nici nu ar trebui să o facă. Bunăstarea comună este încă o măsură benefică în viața parohială. Presiunea și contextul culturii de consum, în care averea personală este văzută ca o necesitate, fac bunăstarea comună să pară depășită.

Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie (Efeseni 4, 28).

Viața parohială nu este trăită într-o ascultare precum cea de la mănăstire. Dar într-o parohie sănătoasă există o ascultare reciprocă, o ascultare față de Evanghelie și o credință care exclude plaja largă a opiniilor individuale și a relațiilor de putere și de poziție dominantă în viața parohiei. În cazul în care acest semn distinctiv al existenței parohiei încetează să mai fie prezent, comunitatea degenerează rapid într-un cadru social mai contemporan, în care indivizii se exploatează reciproc pentru diverse scopuri personale, creând încă un iad pe pământ.

Stabilitatea este extrem de rară în societatea contemporană. Nu numai că ne schimbăm locul de muncă, ne mutăm, ne despărțim de familie, mergem de asemenea dintr-o parohie în alta (nu într-un mod natural), ci purtați adesea de patimile propriului eu și eșecul comunității. Aceasta, uneori, este probabil singura soluție suportabilă, însă este mult prea des întâlnită decât este indicat. Suntem o cultură de consum. Când ne plictisim de ceva sau nu ni se pare bun, mergem la cumpărături.

Nu e bine să fii singur, dar e greu să fim împreună. Este lucrarea a lui Dumnezeu.            

Traducere și adaptare:
Sursa: