Prin Întrupare ni se dezvăluie adevărata valoare

Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului şi a lumii întregi pentru Dumnezeu, arătând care trebuie să fie scopul de căpătâi al omului şi al lumii în faţa lui Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, altfel spus coborârea Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane constituie momentul central al istoriei. Întruparea Fiului înseamnă revelaţia iubirii Sfintei Treimi, căci, așa cum subliniază și Sfântul Evanghelist Ioan, dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul său Fiu, ca noi să trăim prin El (I Ioan 4, 9).

Întruparea deci ne arată în mod concret că Dumnezeu este iubire, ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu. În întreaga literatură patristică se subliniază limpede că El a luat trup ca noi numai din iubire: în afară de aceasta, altă cauză a Întrupării nu există.

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie nouă la maximum valoarea omului în faţa Creatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, cât de grav a fost păcatul de a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, căci putea trimite un prooroc sau un înger, dar nu ar fi fost îndeajuns. Este interesant de remarcat că, Întruparea Fiului, rânduită din veşnicie, ar fi avut loc independent de căderea lui Adam. Astfel, Taina Întrupării e privită în scrierile patristice şi mai ales în cele filocalice ca una care dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită, anume a fost rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării, această taină arătându-se în Hristos care S-a arătat, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Căderea numai a imprimat Întrupării caracterul de chenoză căci aspiraţia eternă a creaturii ar fi unirea cu necreatul şi acesta ar fi temeiul Întrupării. Aceasta este de fapt şi caracteristica iubirii: ea se uită pe sine cu totul, jertfindu-se pentru celălalt, ea este o chenoză, o smerire voluntară a unei persoane pentru a face să crească cealaltă persoană. Putem vorbi despre Întruparea Domnului, ca despre cel mai minunat act care s-a întâmplat şi nu păcatul sau diavolul a determinat acest act, care a fost atât unul de restaurare cât şi unul de dragoste. Ceea ce uimeşte cel mai mult este nemărginita dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, căci Dumnezeu L-a dat pe Unul Născut Fiu al Său, pentru mântuirea neamului omenesc. Deci, nu păcatul omului a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea Lui nemărginită pentru om, căci dacă Întruparea ar fi fost determinată de cădere, ar fi însemnat că Satana a determinat acest act, care este cel mai minunat pentru creaţie. Chiar dacă primii oameni nu gustau amărăciunea păcatului, tot S-ar fi întrupat Fiul Lui Dumnezeu, din nespusa Lui iubire față de om. Întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului şi a lumii întregi pentru Dumnezeu, arătând care trebuie să fie scopul de căpătâi al omului şi al lumii în faţa lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, Domnul a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult îl iubeşte pe el Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om.

Numai prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi prin asumarea de către El a condiţiei umane, natura omenească putea fi renăscută. Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa a îndumnezeit trupul pe care l-a luat, făcându-ne vii pe toţi, prin trupul îndumnezeit. Prin firea omenească asumată ne-a comunicat puterea dumnezeirii Sale. Dumnezeu a mântuit ceea ce şi-a asumat în actul Întrupării. Cât S-a împărtăşit Fiul lui Dumnezeu prin Întrupare din neputinţa noastră, atât vom primi din puterea Lui. Omul devine atât dumnezeu (prin har) pe cât Dumnezeu s-a făcut om. El S-a făcut Fiu al omului, ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu. Hristos S-a împărtăşit de ale noastre, ca să ne facă pe noi părtaşi de ale Sale. Aceasta-i marea iubire a lui Hristos, că ne iubeşte şi nu vrea nimic în schimb pentru aceasta.

Cât de minunată este taina iubirii! Ea-l face pe Dumnezeu om şi pe om dumnezeu (prin har). Fără coborârea Lui în mijlocul lumii create, nici transfigurarea cosmosului nu putea fi realizată. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurându-se astfel opera lui Dumnezeu, dar întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu, va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea noastră luând-o cu totul întru Sine.

Această apropiere deplină a Domnului Hristos faţă de noi implică şi răspundere din partea noastră; iubirea Lui pentru noi trebuie să nască iubirea noastră faţă de El. Datoria noastră constă în a-I răspunde şi Lui cu iubirea noastră şi a răspunde tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o dă El. Ceea ce ne cere Hristos este să înţelegem cât de mult ne iubeşte El, căci această înţelegere este începutul iubirii de El şi al sălăşluirii Lui în noi. De nu ne-ar fi atins cu iubirea Lui până în adâncurile inimii, noi nu L-am fi căutat. Aşadar, noi Îl iubim pentru că am fost iubiţi de El mai întâi, şi astfel, uniţi cu El prin rugăciune și iubire, primim iubire din iubirea Lui faţă de noi care este infinită.

Aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, arătând că ne dă atâta valoare, încât se face şi El om,aşa şi noi să ne îndumnezeim pentru El, căci altfel Îi facem coborârea Sa la noi și jertfa zadarnice. Să răspundem cu iubire la iubirea Lui, şi să ne dăruim pe noi întregi, ca să-l primim pe El întreg, Hristos dorind să-Şi continue Întruparea în fiecare din noi.

De la același autor

Ultimele din categorie